– Mami, mami! Pleci? întrebă Adrian agățat de pantalonul de stofă bleumarin, întruchipând o maimuțică spânzurată de o liană. De fiecare dată când plec de acasă, mă încearcă aceleași sentimente. Parcă niciodată timpul petrecut cu cei mici nu este suficient. De când am devenit polițist, viața mea a luat o întorsătură la 180 de grade. Aveam 36 de ani… Am descoperit la sat, timp de patru ani, o lume de neimaginat, liniștea și blândețea bunicilor care abia așteaptă să schimbi două vorbe despre durerile lor, veselia și inocența copiilor, care sunt slobozi ca pasărea cerului pe ulițe, roind permanent în grupulețe asemenea unor albine zumzăitoare, firescul lucrurilor, tulburat din când în când de câte un ,,zmeu autohton”…, toate te încarcă.
Am urmat un impuls de moment atunci când m-am înscris la concurs. Vedeam la Cezar, soțul meu, cât de antrenantă este profesia de polițist, știam și cât de obositor și uneori fără capăt poate fi un schimb de noapte. Aveam un tablou complet, auzind într-una poveștile socrului meu despre munca de poliție… „aia adevărată”, cum spunea el, când se odihnea în post, în sacul de dormit, până rezolva un caz mai dificil. M-au atras mereu poveștile și satisfacția pe care o simți la finalul unui caz greu, la a cărui rezolvare ai contribuit.
Îmi termin de aranjat geaca, o ultimă privire în oglindă… gata de muncă!
– Copii, haideți la mami la îmbrățișare! se aude vocea lui Cezar, care convoacă o ultimă adunare generală. În ordine descrescătoare, fac șir indian pentru pupicul de noapte bună. Maria are nouă ani și efectiv se topește în brațele mele, Ana are șapte anișori și este o zvârlugă blondă și mereu pusă pe șotii, iar Adrian de doar doi ani, care a învățat, evident, ce este mai bun de la ambele surioare.
– Mami, ne va fi dor de tine, spune Maria.
– Nu stai mult, nu? completează Ana.
– Te ‘besc! intervine și Adrian.
Momentele în care le răpesc din timpul cuvenit mă apasă extrem de tare. Sunt copii și au nevoie de mami, doar de mami, nu de „mami-polițista”… Îi cuprind pe toți în cea mai călduroasă îmbrățișare, îi sărut pe rând pe ochișori și ies fuga din casă, nu care-cumva să le vină vreo idee de final.
– Hai, toată lumea la spălat pe dinți și la nani! aud pe fundal vocea lui Cezar și deja îmi imaginez cum îi aliniază pe toți pentru bobul de pastă de dinți.
Cobor în fața blocului. Deja aerul rece mă trezește la realitate și încep să îmi fac inventarul: agendă, stație, tonfă, cheile de la post… Toate bifate! Urc în mașină și mă rog să pornească de la prima cheie. Nu de alta, dar la 21.30 nu cred că am vecini doritori de o scurtă repriză de împins mașina. Rotesc cheia și ascult sunetul inconfundabil de tobă ciuruită al motorului. Deja se anunța o seară bună.
Nu este mare distanța. Nouă kilometri până la postul unde mă așteaptă Mihai, colegul meu, timp suficient să mă gândesc la cât de dor îmi era deja de cei mici și de soțul meu.
Cu mintea zburdându-mi hai-hui, ajung în fața porții, parchez și intru în post. O nouă tură, noi provocări. După ore întregi de audieri, conducere în teren și alte acte procedurale, ne-am continuat ziua obișnuită la serviciu cu o noapte de patrulare. Termin raportul cu activitățile și plec spre casă. Urc în fugă scările, simțind deja căldura și liniștea pruncilor mei, care la ora asta sigur dorm duși. Intru tiptil și pregătesc micul dejun într-o liniște desăvârșită. Era aproape 07.00 și, chiar dacă somnul mă ademenea, iar cei mici erau destul de matinali, chiar și sâmbăta, voiam să îi răsfăț cu un mic dejun delicios.
Mănânc în fugă și intru pe furiș în camera unde Adrian dormea cât era de lung pe mijlocul patului. La doar doi anișori, avea o capacitate remarcabilă de a acoperi un pat de doi metri, astfel încât uneori aveam impresia că dimensiunile au intrat la apă. Îl îmbrățișez și mă las cuprinsă de căldura și mirosul lui de „bebeluș mare”, cum îi plăcea să spună, și adorm… Simțeam razele soarelui cum dansează zglobii pe fața mea, deschid cu greu un ochi și mă ridic în capul oaselor. Cred că după cinci minute am reușit să descifrez semnificația cifrelor roșii pe ecranul negru al ceasului așezat tacticos sub televizor. Era deja ora 13.00… Gândul îmi zbura la oamenii pe care îi ajutasem în acea zi, dar și la cele trei perechi de ochișori triști, față de care urma neapărat să mă revanșez.
Acum, din postura de purtător de cuvânt, mă încearcă aceleași emoții atât față de oameni, în general, cât și de cei mici, în particular. Portretele colegilor mei reprezintă zona unde mă simt cel mai bine. Iubesc să scriu despre ei, să îi descopăr și să îi prezint celor din jur. Avem oameni extraordinar de frumoși în Poliție, care fug de cameră, de presă, de expunere, dar, adeseori, după ce citesc printre rânduri materialele scrise despre ei, au lacrimi în ochi… Consider că dacă manifești modestie, empatie și deschidere față de colegi vei fi un purtător de cuvânt minunat și un partener de încredere. Iar echipa comunicatorilor din Ministerul Afacerilor Interne are oameni cu adevărat de nădejde, care reușesc să vadă dincolo de uniformă, în sufletul colegilor.
Nu puține sunt momentele din viața unui om al legii în care familia este un bun coechipier. A fi polițist și mamă poate fi adeseori o provocare, dar cu drag de profesie și înțelegere din partea celor apropiați, poveștile din viața de polițist se împletesc cu cele din viața de mamă…
Cu toată dragostea, pentru Maria, Ana, Adrian și Cezar
Ramona Ciofu (IPJ Neamț)