Ea este Yeliz. Yeliz-Meryem Mustafa. Un nume de care cu siguranță vom mai auzi. O puștoaică isteață foc în vârstă de doar 15 ani, care dă dovadă zi de zi de o maturitate ce te lasă fără grai. În spatele zâmbetului adolescentin se ascund trăiri și suferințe adânci, dar și o putere greu de imaginat. Extrem de determinată, știa de când era de-o șchioapă ce profesie va avea… Aceea de polițist, la fel ca tatăl ei
Orice părinte se fălește cu copilul său, însă atunci când întâlnești un suflet atât de frumos și inocent ca Yeliz, nu ai cum să nu te mândrești și tu că țara noastră are astfel de tineri, care te fac să privești cu speranță spre viitor.
Timpul liber îl consideră o recompensă, iar felul în care alege să-și petreacă momentele de relaxare sunt destul de atipice pentru o adolescentă și nu includ, surprinzător, telefonul mobil. Pictează, desenează, dansează, citește, își așterne gândurile pe hârtie, studiază limba engleză, prezintă diverse evenimente culturale și câte și mai câte. „Timpul liber, pentru mine, este ca o recompensă pentru toată munca mea, adică «îl primesc» din când în când. Îmi place să îl petrec făcând ceva de preț. Pictura și desenul, în opinia mea, sunt realizate de oamenii bogați, dar bogați în creativitate, în imaginație, trăiri, emoții și sentimente frumoase. Muncind foarte mult pentru viitorul meu, petrecându-mi cea mai mare parte a zilei învățând, îmi place să îmi «cheltuiesc» timpul liber pe ceva valoros”, spune Yeliz.
Nenumăratele ore dedicate studiului i-au fost recompensate cu multe, multe premii câștigate la olimpiadele și concursurile școlare, dar și cu o coroniță de flori la finalul primului an de liceu pentru rezultatele deosebite la învățătură. Nici pasiunea pentru artă nu a trecut neobservată, diplomele obținute de talentul pe care îl așterne cu atâta sensibilitate pe pânze „îmbogățind” și mai mult lista reușitelor.
A prins drag de uniforma de poliție de când era mică și îl vedea pe tatăl ei, Erman Mustafa, polițist rutier la Inspectoratul de Poliție Județean Tulcea, cum își aranja cu mândrie ținuta de fiecare dată când intra în tură. Și luptă de atunci pentru a-și împlini visul: acela de a urma cursurile Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București. „Îmi plac foarte mult uniformele, în general, pentru că îmi plac lucrurile clare, distincte, dar și ordinea. Am uniformă și la școală și o port cu atât de multă mândrie! Îmi doresc enorm să urmez Academia de Poliție, așa că atunci când îmi voi îndeplini această dorință, voi purta cu mândrie și uniforma de polițist. De când eram mică am văzut trăirile tatălui meu după o misiune îndeplinită cu succes. Aceste lucruri, și nu numai, m-au făcut să cred cu forță că este locul unde aș putea da tot ce am mai bun, locul în care mă regăsesc fără îndoială. Nu îmi plac nedreptățile și oamenii care se abat de la reguli, așa că îmi doresc să fac și eu parte dintre cei care previn/pedepsesc aceste fapte. Consider că profesia de polițist este una curată, fascinantă, dar și foarte grea, plină de acțiune. Una care îți poate oferi satisfacții morale depline. Îmi place! Însă îmi displace că multe sărbători sau evenimente în familie pe care nu le petrecem împreună. Îmi doresc să fie prezent și tatăl meu, însă știu că nu se poate. În astfel de momente îi strecor o poză cu mine lângă legitimație. Știu că un erou își asumă toate aceste lucruri în momentul în care își decide viitorul, iar pe mine mă face mândră. De ce? Pentru că sunt, de fapt, copil de erou, iar asta mă face să înțeleg că a avea demnitate înseamnă și acceptarea unor sacrificii. Eu văd polițiștii ca pe niște eroi, iar faptul că tatăl meu face parte din «Echipa Eroilor» mă face să mă mândresc!”, mai spune Yeliz.
Zâmbește mai mereu, dar în spatele chipului vesel se întrezărește tristețea pe care i-a sădit-o în suflet un fenomen care poate dărâma și cel mai puternic caracter. Însă a dovedit că, mergând pe drumul ei, cu mult optimism și o ambiție de fier, orice obstacol poate fi depășit, indiferent cât ar fi de mare. „Cel mai simplu ar fi să dăm o resetare, să începem de la zero ca să prețuim mai mult ceea ce avem noi astăzi. Știu. Este imposibil, așa că încerc să fiu eu schimbarea pe care vreau să o văd în lume. Aleg să încep prin eliminarea răutății, dar și prin influențarea în bine a celor din jurul meu. Bullying-ul este un termen pe care nu-l cunosc din dicționar. Un termen pe care îl știu în profunzime prin experiențele traumatizante și dure pe care le-am trăit intens, în calitate de victimă. Nu trebuie neglijat, iar combaterea lui aș vrea să devină o urgență, o prioritate. Pentru toată lumea. Pentru că asta se întâmplă în general. Tratarea lui cu superficialitate îl hrănește și astfel ajunge să provoace traume, frustrări și, fără exagerare, tragedii. Pe lângă o legislație dură de prevenire, combatere și sancționare, consider că ne trebuie atitudine. Una care să anihileze acest fenomen dureros. Încurajarea victimelor de a vorbi despre acest lucru ar fi un mic pas. Iar dacă agresorul ar discuta cu psihologul școlii, cu profesorii, dacă ar fi nevoit să stea cu cel pe care l-a agresat o zi întreagă, timp în care să se cunoască și să se ajute reciproc, cred că ar înțelege mai bine greșeala pe care a făcut-o”, mărturisește adolescenta.
Ea este Yeliz. Yeliz-Meryem Mustafa. Un nume de care cu siguranță vom mai auzi…
Natalia Traicu