Cel mai probabil s-a născut în barcă… Totul a început în urmă cu 71 de ani, pe 26 noiembrie, într-un mic sat pescăresc din Delta Dunării, Mila 23. Ivan Patzaichin a pornit la drum fără multe șanse, însă a vâslit către visul olimpic cu o ambiție ieșită din comun și a reușit să devină cel mai mare canoist român. Nu a uitat niciodată de unde a plecat și a susținut cu toate forțele sportul din țara noastră
A iubit locurile natale la fel de mult ca și vâslitul… Și-a petrecut toată copilăria pe canalele Dunării și își amintea cu drag de acele vremuri. Cele mai frumoase zile i se păreau acelea în care se afla în mijlocul apei, alături de bunicul lui. „Eram copil, nu-mi amintesc exact câți ani aveam, probabil vreo trei anișori, când, într-o dimineață, într-un clipocit de valuri și cu soarele pe cer, m-am trezit în vârful bărcii, iar bunicul vâslea. Îi plăcea să ne citească și să ne spună povești. Am adormit, iar dimineața m-a luat cu el. Așa adormit m-a pus în barcă și a plecat unde avea treabă, iar după un timp m-am trezit… De fapt, mai în glumă, mai în serios, nici nu știu dacă m-am născut în barcă sau pe mal. Satul meu se inunda foarte des, nici nu știai când te trezeai cu apa, dar și cu peștele, în casă. Barca era tot timpul la îndemână. Dacă voiam să ajung la vărul meu, peste drum, trebuia să merg cu barca, la școală la fel. Era o barcă mai mare care ne aduna, din casă în casă, și ne ducea la școală”, povestea Ivan Patzaichin, într-un interviu acordat revistei noastre în urmă cu câțiva ani.
A început să practice sportul la Tulcea, iar talentul i-a îndreptat barca spre Dinamo, club pe care îl considera „sufletul meu” și căruia îi va fi recunoscător toată viața. „Era prin 1966, când la televizorul de la Căminul Cultural am văzut că doi consăteni de-ai mei, Covaliuc și Calabiciov, au devenit campioni mondiali. Ca orice copil, și eu am visat să ajung ceva în viață. Mi-am zis că dacă ei au ajuns campioni, și eu pot, și abia așteptam să vină în sat să-i rog să mă ia și pe mine cu ei. Pe vremea aceea nu exista club la Tulcea, selecția o făceau cei de la Dinamo și Steaua, de obicei când se făceau încorporări. Prin octombrie, când au venit acasă, le-am zis să mă înscrie și pe mine la Dinamo, iar în martie mi-au adus scoatere din producție pe 30 de zile, pentru că eu lucram cu tata, chiar dacă eram minor, și am plecat la București”, spunea Ivan în același interviu.
Nu i-a fost deloc ușor. Chiar a fost urmărit de ghinion la multe competiții, însă ambiția l-a ajutat să treacă peste orice obstacol. A intrat în istoria sportului olimpic drept „campionul cu pagaia ruptă” după ce, la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972 i s-a rupt pagaia la numai câțiva metri după start. Chiar dacă arbitrii nu au oprit cursa, așa cum specifica regulamentul, canoistul român a vâslit cu ciotul de pagaie și a încheiat cursa, câștigând inimile tuturor. A fost descalificat inițial, însă primit în recalificări după contestație. Și nu numai că s-a calificat în finală, dar a și câștigat detașat aurul olimpic pentru țara noastră. Și era doar începutul… Avea 18 ani… „Mi-am dorit să-mi încep cariera la Olimpiadă, cu medalie olimpică, și să o închei tot la Olimpiadă și tot cu o medalie olimpică. Sunt fericit că așa s-a întâmplat”, mărturisea „amiralul” sportului românesc.
A participat la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice, între 1968 şi 1984, cucerind de patru ori aurul olimpic şi de trei ori medalia de argint. Prezent la 11 ediții ale campionatelor mondiale, a câștigat nu mai puțin de 22 de medalii, dintre care opt de aur. Nu a stat departe de apă nici după ce și-a încheiat cariera de sportiv de performanță, devenind antrenor al lotului naţional şi olimpic de kaiac-canoe și reușind să câştige peste 100 de titluri.
„Maestru Emerit al Sportului”, „Maestru Internațional al Sportului”, „Antrenor Emerit”, „Ordinul Olimpic de argint”, Decorația Regală „Nihil Sine Deo”, „Sportivul Secolului XX”. Sunt doar câteva dintre distincțiile pe care le-a primit într-o viață dedicată sportului. Și cu siguranță nu s-ar fi oprit aici, dacă Ivan nu ar fi plecat pentru totdeauna, vâslind către stele…
▪ Natalia Traicu
„Dinamo este sufletul meu! Aici m-am format ca om, toată cariera mea o datorez clubului. Pentru club și țară am luptat și am vrut să fiu cel mai bun!”
