În ultimii doi ani de liceu am fost doar băieți. Ne-am vorbit și am stabilit că, dacă ne ducem la o școală militară, scăpăm de Armată. Dar niciunul nu s-a gândit că de fapt urma să îmbrăcăm uniforma militară pentru tot restul vieții. Uite-așa am ajuns elev al unei școli de subofițeri, arma Transmisiuni. După doi ani, în 1987, am fost printre absolvenții care, datorită mediei mari cu care am terminat, am putut să-mi aleg garnizoana unde să fiu repartizat. Și aici altă poveste. Am selectat trei centre universitare, printre care și București, cu gândul să îmi continui studiile. Însă președintele comisiei, văzând cele trei opțiuni, a rămas puțin surprins. Nu a ținut cont de explicațiile mele și mi-a spus direct că mă va trimite la o unitate din Brăila „de o să îl pomenesc!”. Așa am ajuns la Regimentul 72 Pontonieri „Matei Basarab” Brăila, ca șef stație radio. În cei 10 ani cât am activat aici, am ocupat toate funcțiile de transmisionist.
Când am considerat că trebuie să schimb ceva, am hotărât să mă mut la altă unitate. Am avut un mic regret că lăsam în urmă un colectiv de la care am avut ce învăța, dar mai ales transmisioniștii pe care i-am avut în subordine. Pe scurt, 1999-2004 transmisionist, din nou, șef autostație radio la Inspectoratul de Protecție Civilă Brăila. Colectiv mic, profesionist, cu o activitate vastă în ceea ce privește apărarea populației împotriva dezastrelor. Altă unitate, alt domeniu. Mi-am scos manualele, caietele, pixurile și, din nou, „burta pe carte”. Înființarea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență prin unirea structurilor de Protecție Civilă și Pompieri s-a întâmplat în 15 decembrie 2004, dată la care mi-am luat pentru a doua oară valiza și m-am mutat la actualul sediu, ca transmisionist la Centrul Operațional al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Dunărea” al județului Brăila. Altă unitate, domenii cumulate cu cele prin care tocmai activasem peste 15 ani.
Facultatea de jurnalism!
După mai multe intenții de a urma o formă de învățământ superior militar (prietenii cunosc în detaliu această poveste lungă și haioasă), am absolvit cursurile unei facultăți cu profil umanist. Totul începe într-o zi de vară pe o terasă din Brăila, în compania unor foști colegi și prieteni. Discuții diverse până când unul dintre cei prezenți vine cu o propunere de nerefuzat (pentru unii, pentru alții de studiat). O spunea, scurt și la obiect, că la o universitate privată din Brăila se fac înscrieri pentru o facultate unde nu este nevoie de „mate” sau fizică. Spun sec: „Nu este de mine!”. A doua zi, un camarad mă sună și-mi propune să mergem și noi că „n-o fi foc!”. Ajungem la sediu, vedem exact despre ce este vorba, ne înscriem, dăm un interviu (președintele comisiei, regretabilul George Stanca), așteptăm rezultatul. Suntem admiși, patru ani de facultate, examen de licență, absolvenți! Trebuie spus – colegul care a venit cu ideea nici măcar nu s-a înscris! În toamna anului 2007 se organizează la ISU Brăila concurs pentru ocuparea postului de ofițer la Compartimentul Informare și Relații Publice. Participă atât militari, cât și civili. La sfârșitul examinărilor sunt declarat „ADMIS”! Purtător de cuvânt cu acte în regulă!
Am crescut cu un ziar zilnic acasă.
Îmi amintesc faptul că, seară de seară, tatăl meu venea acasă cu „România liberă” la subraț. Mai târziu, eram singurul care cumpăra o gazetă, pe care o citeau și câțiva colegi. Cred că a fost unul dintre factorii care m-au făcut să conștientizez că informațiile pe care le transmit presei vor deveni știri. Dacă nu, mai bine nu o fac! Nu a fost ușor, dar mi-a plăcut și îmi place! În cei peste 15 ani de activitate ca purtător de cuvânt, au fost multe evenimente care mi-au rămas întipărite în memorie. Despre perioadele cu fenomene meteo periculoase amintesc doar zilele și nopțile din iarna anului 2012. Sau inundațiile din vara anului 2010. Fie că eram la birou, pe teren, acasă, permanent îmi erau solicitate date pe care, pentru informarea cetățenilor, trebuia să le comunic presei.
Sâmbătă, dimineață de vară, acasă. Mă trezesc, fără să fac cel mai mic zgomot. Familia încă dormea. Merg la bucătărie, îmi umplu ceașca cu cafea și încep să „butonez” telecomanda televizorului, fără griji, de pe un post pe altul, cu sorbituri mici din delicioasa licoare. Nu pot spune exact după cât timp, dar destul de mult, constat că nu știu unde îmi sunt telefoanele. Merg tiptil în dormitor – de negăsit! În sufragerie – la fel! În bucătărie – Victorie! Când deschid unul dintre ele, un apel de la șeful inspectoratului, dar și un mesaj. „Avion utilitar căzut la Stăncuța!”. Sun înapoi, stabilim programul și plecăm la locul evenimentului. Concluzia: stau aproximativ o oră departe de telefoane și pică un avion. Urât!
Despre final!
Nu mă văd pensionar, chiar dacă sunt frecvent întrebat. Când voi considera, o voi face. Cu capul sus!
Ștefan Stoian (ISU Brăila)