Volumul Ludmilei Ulițkaia – „A fost doar ciumă” – pornește de la un caz real: în 1939, microbiologul Abram Berlin a adus cu el ciuma de la Saratov – de unde făcea cercetări în cadrul unui laborator – la Moscova. Martorii au povestit că el a stat la „Hotel Național” din Moscova și a fost apoi într-un salon de frizerie din hotel. Ulterior, simțindu-se bolnav, a fost internat sub diagnosticul de pneumonie, însă un medic, Simon Gorelik, l-a identificat ca fiind infectat cu ciumă. Situația a fot raportată, iar pacientul izolat (împreună cu contacții) știind că este condamnat, pentru că în acel moment boala era incurabilă. Poliția secretă a pus carantină pe orașul Moscova, pe contacții lui Berlin, iar clinica a fost închisă și hotelul dezinfectat. Au murit atunci trei oameni: Gorelik, Berlin și frizerul
Teama de ciumă de la începutul anilor 1900 în spațiul rusesc era evidentă – vorbim despre al treilea val de ciumă venit pe filiera australiană, dinspre Asia Centrală și Caucazul de Nord. Ulterior, sovieticii au făcut reale eforturi pentru eradicare, eliminând rozătoarele prin otrăvuri și cianuri. În 1960, oamenii de știință sovietici s-au lăudat în „Buletinul Organizației Mondiale a Sănătății” că în URSS nu s-a mai înregistrat un caz de ciumă din 1928. În realitate, au mai existat focare, dar teama de a transmite rapoarte la centru și de a admite eșecul a fost intensă și legitimă și nimeni nu a vrut să le raporteze. Abia în 1998 au fost publicate focarele, printre care și Moscova 1939, subiectul volumului Ludmilei Ulițkaia.
Epidemiile au fost prezențe constante ale istoriei. Interesant este și faptul că, în comparație cu memoria colectivă a războiului, memoria pandemiilor se construiește mai lent, dar este mai rezistentă la eroziune. Unul dintre motive ar fi acela că nu este atât de simplu să numeri morții – ei nu poartă uniformă, nu au răni care să indice glonțul și nu mor într-o arenă bine delimitată. În plus, sfârșesc în număr mare într-o perioadă mică de timp. Un război are un învingător și, evident, o versiune de discurs lăsată posterității care îi aparține, pe când o pandemie are doar învinși. Singura formă de succes revine autorităților care reușesc sau nu să lupte cu acest fenomen.
Volumul prezentat este traversat de la prima până la ultima pagină de ororile cauzate de regimul comunist din Rusia: psihoza, delațiunea, teama generalizată, panica indusă – toate pentru că mecanismele în virtutea cărora au funcționat serviciile secrete sovietice (NKVD), în cazul de față, au fost similare celor practicate în cazul epurărilor sau al arestărilor.
Microbiologul Rudolf Maier este personajul nodal al cărții, în raport cu care se construiește intriga și față de care se suprapun planurile – el lucrează la dezvoltarea unui vaccin împotriva ciumei într-un laborator din Saratov și se infectează din greșeală. Avem două planuri ale cărții: unul care ține de relaționare și care conturează un spațiu al legăturilor umane (fie ele ierarhice, de familie sau pur sociale) și un altul, mult mai evident către finalul cărții, dar prezent tot timpul, care traversează istoria și reflectă evoluția protagoniștilor (bolnavi, NKVD, medici) în raport cu epidemia.
Interesante sunt măsurile luate de autorități în momentul în care s-au confruntat cu virusul – restricții și măsuri care, paradoxal (sau nu), le regăsim în context similar aproape 100 de ani mai târziu: izolarea persoanelor bolnave, purtarea unor măști sau costume speciale, carantină pentru unele zone, restricții privind deplasarea.
NKVD-ul – poliția secretă a URSS – își pune în funcțiune toate strategiile și tehnicile deținute pe care, de altfel, le utilizase în cazul arestărilor, deportărilor, exterminărilor, pentru a opri răspândirea bolii. Deși fiecare dintre protagoniștii romanului reacționează diferit, toți sunt convinși că sunt arestați și că, în fond, este vorba despre o chestiune de natură politică.
Apariția pandemiei impune, firește, și reflecții. Dar, atunci când nici măcar nu știi care este pericolul real, teama se acutizează iar personajele dezvoltă panici față de teme recurente: unde sunt limitele libertății unei persoane? Care sunt provocările pe care separațiile le provoacă în familii? Cât și până când se poate trăi cu secrete acumulate? Cum faci față necunoscutului? Cu atât mai mult, spune Ulițkaia „Marele nostru popor s-a obișnuit cu faptul că adevărul nu se spune niciodată”, întărind că „Într-o țară obișnuită cu minciuna absolută, o jumătate de adevăr sună chiar atrăgător”.
Ludmila Ulițkaia este o prozatoare cu impact masiv asupra publicului românesc și una dinte cele mai importante scriitoare din spațiul rusesc. Cartea de față este ferită de tentația de a explica lumea reducând-o la ideea implacabilă a destinului și fără a păcătui prin efuziuni sentimentale și lamentații lirice. Vorbind despre acest episod al ciumei, autoarea este detașată, analitică și lucidă.
Este o carte dinamică, densă scrisă cu multă minuțiozitate și cu o investiție masivă în munca de cercetare, de istorie orală în raport cu momentul ciumei din 1939. Și, deși vorbim despre o stare de panică, momentul este surprins cu mare artă în cel mai firesc mod cu putință fără emfază și fără melodramă, ba chiar cu un strop de ironie.
Sunt părți de istorie personală care, până la urmă, compun istoria mare.
▪ Mircea Preda