Ați realizat o analiză privind agresiunea sexuală cu victime minori. Cum se poate defini un asemenea abuz?
Ca orice fenomen infracțional, putem spune că este marginal, în sensul că afectează o mică parte din populație. Însă, în același timp, este un fenomen destul de complex, care suscită preocuparea noastră ca factor de prevenire. De ce spun că este un fenomen complex? Pentru că, în afară de dimensiunea juridică, adică definirea faptelor care au ca victime minori, este vorba și de acea componentă istoric-culturală care îl face să persiste. Datorită eforturilor compartimentelor noastre de prevenire și al unor organizații neguvernamentale, evoluția societății în acest moment a creat premisele pentru un mai mare curaj din partea victimelor ori al aparținătorilor, adică părinți, rude sau responsabili, să raporteze acest gen de abuz. Oamenii au început să-și depășească rușinea firească, deși le este foarte neplăcut. Își dau seama că este greu să raporteze, dar de fapt le-ar fi și mai greu să trăiască știind ce s-a întâmplat și mai știind că în felul acesta îi pot permite unui agresor să rămână în libertate și să continue să facă alte victime.
Care considerați că sunt cele mai des întâlnite forme de violență sexuală cu victime minori?
Într-o ordine descrescătoare a frecvenței, actul sexual cu un minor este pe primul loc, urmat de viol. Mai sunt cazuri de agresiune sexuală, de corupere sexuală. Deci există mai multe forme de a abuza sexual un minor. Violul este, evident, cel în care se folosește forța, actul sexual cu un minor este cel în care se folosește persuasiunea, convingerea minorului, atragerea lui, profitarea de vulnerabilitate, de discernământul lui diminuat, dar mai sunt și alte forme: atingeri nedorite, expunerea minorului la materiale cu conținut sexual sau la stimuli sexuali expliciți. Chiar și acestea produc ulterior prejudicii de natură psihomorală, comportamentală a minorului.
Cum ne putem da seama că un minor a fost supus unui astfel de abuz?
Literatura de specialitate a înregistrat o multitudine de astfel de semne, deși există și minori care pot ascunde foarte bine abuzul! Însă, în general, indiciile pot fi observate cu condiția ca măcar unei persoane să-i pese de minorul respectiv, să-l observe atent, să știe cum se comportă el de obicei. De la cele fiziologice, de exemplu, enurezis la o vârstă la care nu ar mai trebui să aibă, la cele comportamentale, precum refuzul de socializare, retragerea, probleme de comportament la școală, refuzul de a participa la jocuri cu alți copii, scăderea interesului și a performanței școlare. De asemenea, poate să dezvolte inclusiv comportamente delictuale ori să aibă un interes precoce pentru sexualitate.
Profilul abuzatorului poate fi schițat în linii distincte?
Este greu să identificăm un abuzator mergând pe stradă pentru că nu sunt semne sau dacă există, acestea sunt extrem de subtile pentru a putea fi observate. Însă apar câteva indicii comportamentale. În afară de cele evidente, abuzatorul urmărește insistent copii sau se apropie foarte mult de ei. Un interes nefiresc cu așa-zisa protejare sau învățare a minorului cu privire la ce înseamnă viața. Este un interes mult prea accentuat față de cel firesc și el poate să provină inclusiv de la membrii de familie.
Care sunt modalitățile de acțiune ale agresorilor?
În cazul infracțiunilor sexuale care se referă la atingerea zonelor intime ale minorilor, agresorul acționează impulsiv. Merge în parc, vede un copil, dorința i se declanșează, se apropie și nu își poate controla dorința și atunci atinge minorul. Dar există și comportamente elaborate, strategii de atragere. Actul sexual cu un minor presupune de foarte multe ori persuasiunea, ceea ce înseamnă câștigarea încrederii minorului, orienta-rea lui către interesul sexual. Gândiți-vă numai la situațiile în care copiii fac cunoștință cu abuzatorii prin intermediul rețe-lelor sociale. Ar fi o variantă în care abuzatorul investește mult pentru a câștiga încrederea, pentru a-l determina să se întâlnească cu el și apoi să continue actul sexual. Alte cazuri elaborate sunt cele în care agresorul urmărește victima, încearcă să-i cunoască obiceiurile, să-i câștige iarăși încrederea, cu mici cadouri. Mai avem cazuri în care unele fete ce pleacă de acasă se duc să locuiască împreună cu așa ziși prieteni și bineînțeles că dezvoltă și relații de natură sexuală.
Există o vârstă optimă la care prevenția trebuie să înceapă să își facă loc în viața unui copil?
Este nevoie de o educație sexuală structurată, dar gândită foarte bine pe vârsta la care ar putea să fie receptată corect. Însă anumite lucruri legate de autoprotecție, de evitarea contactelor cu străinii ori a capcanelor ar trebui să înceapă de la vârste cât mai fragede. Este o educație generală. În felul acesta evităm multe forme de infracționalitate care pot să aibă ca victime minori.
Demersul informativ practicat cu precădere în cadrul programelor Institutului de Cercetare și Prevenire a Criminalității trebuie susținut de acțiuni de prevenire socială. Prin urmare, serviciile publice de protecție a copilului și școala trebuie să intervină ante factum prin programe sociale și educaționale, mai ales în mediile ce întrunesc în mare parte factorii de risc.
▪ Liliana Bulat Vanchevici
