Viața de criminalist nu este ca cea a detectivilor pe care îi vedem în filme. Dorința de aflare a adevărului care animă orice criminalist reprezintă o permanentă provocare și presupune un consum psihic și fizic pe care puțini dintre noi îl putem înțelege. Criminalistul este un perfecționist, iar munca sa face diferența în stabilirea adevărului de necontestat în procesul judiciar. Îl vom cunoaște pe Alin Pop, unul dintre cei mai buni polițiști criminaliști din România, cu experiență de peste 12 ani în cadrul Institutului Național de Criminalistică al Poliției Române. Alin are 33 de ani și este absolvent al Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” București. A știut încă de la început ce carieră își dorește să urmeze și este animat de aceeași dăruire și în prezent
Cum ajungi să devii criminalist?
Mai întâi trebuie să te hotărăști dacă îți dorești cu adevărat. Și odată ce ți-ai fixat în minte, consider că jumătate din drum este parcurs. Sau cel puțin așa a fost în cazul meu. De când aveam 10 ani mă uitam la filme împreună cu fratele meu și încercam să ghicim cine este criminalul, să găsim soluții la puzzle-uri sau la jocurile pe care mi le pregătea el. La vârsta de 14 ani am decis să fac Liceul de Poliție, ce s-a desființat între timp, dar care m-a pregătit intens să merg la Academia de Poliție. După primul an de poliție generală – acel trunchi comun de ordine publică și siguranță națională – aveai posibilitatea de a alege profilul criminalistică unde, cred eu, se intra mai greu decât la celelalte specializări. Un interviu, mai multe probe practice, probe de cultură generală, probe de abilități și, într-un final, am ajuns la clasa de criminalistică. Aici am făcut doi ani pregătire de tehnică, pe lângă celelalte noțiuni de poliție generală, și apoi am fost repartizat la Institutul Național de Criminalistică, unde lucrez și astăzi. Mai sunt și alte căi, precum Școala de Poliție de la Câmpina sau cea de la Cluj. Cei care au pregătire temeinică în biologie și chimie pot fi încadrați la serviciile de expertize fizico-chimice și de bio-criminalistică din cadrul Institutului.
Care a fost cel mai greu moment pentru tine? Pe parcursul acestei pregătiri au fost colegi care au renunțat?
Cel mai greu cred că mi-a fost la început pentru că eram asaltat cu multe informații, cu proceduri, cu pregătire specială, cu cazuri foarte dificile la nivel național. Însă niciun coleg nu a renunțat. Mai mult decât atât, m-au și ajutat în pregătirea mea și tot timpul am lucrat ca o echipă. Mergeam împreună la fața locului, mă învățau. Încă învăț de la colegii mei, îi privesc cu admirație pe toți și am o mare încredere atunci când merg la fața locului. Mă uit în stânga și în dreapta, mă inspir și îmi iau acea putere de care am nevoie să fac față oricărui moment greu din profesia noastră. Ne încurajăm continuu unul pe celălalt astfel încât echipa iese la final biruitoare în orice caz la care participăm. Cele mai dificile momente sunt cele în care sunt implicate victime multiple și trebuie să le documentezi pe toate, să le examinezi și este foarte greu să detașezi acel țesut uman de sufletul care a fost acolo. De regulă, după sunt momentele dificile, nu neapărat înaintea sau în timpul misiunii. Ne gândim deseori la victimele pe care le-am întâlnit în cazurile noastre sau oarecum la suferințele pe care acestea le-au indurat, într-un fel sau altul.
Care ar fi, din punctul tău de vedere, ABC-ul acestei profesii, cunoștințele fără de care nu poți să-ți desfășori activitatea?
Aș putea enumera orice domeniu. Folosim informații din orice disciplină, începând de la matematică, biologie, chimie, fizică, psihologie, criminologie, dar cel mai mult mergem spre zona științelor exacte pentru că urmăm niște proceduri pe care le aplicăm la nivel național, toți criminaliștii le urmează. Sunt niște pași foarte bine definiți și este nevoie de răbdare, conștiinciozitate și de mult studiu aplecat spre proceduri, dar și spre literatura de specialitate, în general. Pe lângă cunoștințele de bază pe care le-am învățat în școală și le învățăm continuu, tot timpul trebuie să citim, să aflăm ce mai este nou în materie.
Cum decurge o activitate pe care voi o desfășurați într-o zi din momentul în care primiți o informație despre un eveniment ce s-a petrecut? Pas cu pas, ce se întâmplă la fața locului?
Din momentul în care am primit apelul, mai întâi ne deconectăm de viața noastră personală, ne eliberăm de orice aveam în program și ne ducem cu gândul spre ce fel de speță avem. Ne verificăm instrumentalul, dacă este complet, mașina dacă este pregătită, trusele trebuie să fie toate aranjate. După ce urcăm în mașină și dăm drumul la girofar, deja acest sunet ne ajută să ne conectăm spre ce urmează să facem și ne responsabilizează. Odată ajunși la fața locului, derulăm rapid procedurile pe care trebuie să le aplicăm pe acel caz. Însă spețele nu seamănă una cu alta. Este greu să predefinești o rețetă la orice infracțiune de omor. Toate sunt diferite. Se pornește de la niște principii de bază. Ajunși la fața locului, sub îndrumarea colegilor de la judiciar sau a procurorului, se face o evaluare preliminară, se stabilește cu exactitate locul faptei sau se poate extinde și lămurim toate locurile ce urmează să fie cercetate, se face un plan după o analiză preliminară și apoi începem să căutăm probe. Ne echipăm corespunzător, cu acel costum alb pe care îl vedeți întotdeauna la televizor, mască, ne protejăm inclusiv încălțămintea și, bineînțeles, mănuși. Conform principiului lui Edmond Locard, are loc un schimb reciproc în orice interacțiune și de asta noi găsim urme, pentru că în momentul în care un autor acționează cu intensitatea necesară comiterii unei infracțiuni, el lasă urme la fața locului sau preia urme de la fața locului. Și noi ne supunem aceluiași risc și trebuie să evităm contaminarea astfel încât toate probele și urmele pe care le găsim să fie corect identificate și ridicate, prelevate, ambalate în condiții sterile. Acestea sunt trimise la colegii noștri din laborator care ulterior vor decripta acele probe sau acele adevăruri, după cum spunem – noi colectăm adevăruri – într-o formă mai mult sau mai puțin brută.
Să facem un exercițiu de imaginație. Intri într-o încăpere. Să presupunem că acolo s-a comis o infracțiune. La ce te uiți prima oară? Care sunt detaliile care au semnificație pentru tine?
Caut drumul pe care l-a urmat infractorul și acțiunile pe care acesta le-ar fi putut face. Mă uit la căile de acces, la ușă, la geam, pe unde ar fi putut merge, mă uit la obiecte care ar fi putut fi atinse, mișcate sau deteriorate pentru că acolo, dacă a avut loc un eveniment ori o acțiune sau o interacțiune între acesta și victimă sau mediu, automat avem și urme lăsate de autor, urme care ne vor duce spre identitatea acestuia.
Stabilesc adevărul aceste probe pe care le recoltați de la fața locului? Fac diferența într-un caz instrumentat de colegii voștri?
Fiecare urmă spune întotdeauna adevărul ei, care este material palpabil, doar că aceste urme trebuie coroborate cu toate informațiile din dosar – și aici este măiestria colegilor de la Poliția Judiciară – trebuie comparate cu declarațiile din dosar, trebuie toate unite. Pentru că degeaba avem o multitudine de urme foarte bune, distincte, dacă nu reușim să le îmbinăm ca într-un basm, ca să ne spună povestea întreagă. Au o anumită valoare scoase din context, însă adevărul judiciar este doar atunci când ele se contopesc și compun o imagine cât mai fidelă asupra a ceea ce s-a întâmplat acolo. Rareori vom putea spune cu exactitate ce s-a întâmplat acolo, însă este nevoie de a spune suficient cât să putem demonstra vinovăția unui autor sau să spunem exact modul în care s-a comis o infracțiune, când s-a comis și alte detalii necesare.
Cât de greu este să separi viața și trăirile personale de munca pe care o faci?
Dacă la muncă avem proceduri, în viața personală nu mai sunt și câteodată amestec anumite gânduri. Totul trebuie să fie în ordine, trebuie să căutăm orice amănunt și așa mai departe, ceea ce nu este posibil în viața personală. Le diferențiez pe cât pot, însă cred că mai mult mă gândesc în viața personală la muncă decât invers. Când mergem la fața locului, trebuie să ne deconectăm și să ne raportăm la lumea aceea pe care trebuie să o cercetăm pentru a afla adevărul.
Care crezi că sunt calitățile ce te-au ajutat foarte mult să faci această profesie?
Cred că este o calitate a criminaliștilor în general, este vorba despre multă organizare, de multă răbdare, de anumite cunoștințe și abilități practice, dar cel mai mult este vorba despre pasiune. Chiar dacă nu avem toate materialele pe care ni le dorim, chiar dacă nu avem timpul să studiem cât am vrea, dacă ne place ceea ce facem și mergem la fața locului și întâmpinăm un caz greu, vom găsi o soluție să ne facem datoria și să ajutăm echipa de cercetare să găsească adevărul.
Ai în experiența ta profesională vreun caz care a fost foarte dificil de instrumentat?
Au fost mai multe – mă gândesc și la cazul Dincă, acesta a fost de durată – însă au mai fost cazuri cel puțin la fel de dificile, dar care nu au avut același impact mediatic sau psihologic. Accidentele aviatice au specificul lor, pentru că se întind pe o suprafață imensă, rareori sunt supraviețuitori, totul este împrăștiat, totul este ars, totul se desfășoară într-o zonă cu acces greu. Mergem cu mașina noastră de intervenție sau poate chiar cu elicopterul la fața locului. Îmi amintesc faptul că acum șapte ani am fost la un astfel de caz. Era o dimineață rece de noiembrie, ningea. Era foarte frig și aveam în fața noastră mii de metri pătrați care trebuiau cercetați. Și atunci a contat acel moment de organizare, de a face un plan. Fiecare membru al echipei avea rolul lui și, cu răbdare, centimetru cu centimetru, căutam toate probele ca să îi ajute pe colegii din comisiile tehnice în stabilirea cauzei accidentului aviatic, documentam, măsuram și, mai ales, identificam. Aceasta este una dintre priorități, o muncă foarte importantă, care are niște pași foarte clari. Este dificil să vezi rămășițe umane împrăștiate pe o asemenea suprafață…
Care sunt cele mai importante satisfacții în munca pe care o faci? Care sunt rezultatele, reușitele care te determină să mergi mai departe?
Sunt mândru că lucrez în cadrul Institutului Național de Criminalistică alături de o echipă extraordinară. Pentru mine este o reușită în sine să am printre cei mai buni criminaliști alături de mine, în care găsesc inspirație și puterea de a merge mai departe la fiecare caz. Satisfacția vine poate și din lucruri mai mici, cum ar fi că am găsit o probă, o pată de sânge care a dus la identificarea autorului. Ea pare mică, dar mulțumirea pe care ți-o dă pentru că ai reușit să ajuți la identificarea unui autor, a unei victime sau să afli ce s-a întâmplat acolo, totul pe bază științifică și demonstrând acest lucru, este una foarte mare. Și așa îmi iau puterea după fiecare caz, să fiu pregătit pentru următorul. Satisfacția vine după ce ai depășit o astfel de provocare. Stau la fața locului și muncesc până când sunt mulțumit de ceea ce am făcut – și nu mă mulțumesc ușor. După ce s-a realizat scopul misiunii mele acolo, abia apoi pot să răsuflu ușurat.
Sunt persoane care își doresc să calce pe urmele voastre?
Trebuie să știe dacă își doresc cu adevărat acest lucru. Să vorbească cu oameni care lucrează, indiferent din ce domeniu. Facem selecții și la școlile de agenți de poliție, stabilim clase de criminalistică. Acei tineri sunt impresionați de această profesie și sunt foarte implicați în a studia. Suntem bucuroși că îi vom avea alături de noi peste jumătate de an, peste un an. Abia așteptăm să lucrăm cu ei. Aprofundarea criminalisticii se face și pe cont propriu, prin studiu și prin dedicare.
Te rog să îmi dai câteva exemple de calități care te ajută în ceea ce faci.
Principala calitate este răbdarea, apoi implicarea, dedicarea, studiul, puțin perfecționism, pentru că perfect niciodată nu voi reuși să fiu, dar măcar încerc să fac lucrurile cât de bine pot. Mă iau reper pe mine, cel de ieri, să știu că astăzi am fost mai bun decât ieri.
Irina Drăgan