Focuri devastatoare, surprinse în pagini de cronici, au marcat istoria spaţiului urban francez până la Revoluţia din 1789, perioadă cunoscută sub numele de Vechiul Regim. În ciuda acestor dezastre, puternice şi nu puţine la număr, autorităţile nu au rămas nepăsătoare, ci au încercat să ia, în permanenţă, măsuri de prevenire și combatere a incendiilor
Străzile oraşelor medievale erau strâmte, iar casele înghesuite, zidite perete lângă perete, cu faţade înguste, multe dintre ele din lemn. Astfel, incendiile izbucnite se propagau cu repeziciune, transformând în scrum clădiri şi edificii. „Toulouse dispare în mai 1463 într-o vîlvătaie îngrozitoare ce ţine cincisprezece zile, Bourges este mistuit în 1487, Troyes în 1524…”, scrie medievistul francez Bernard Chevallier.
În epocă, despre marele foc din Troyes, declanşat, se pare, în casa unui farmacist, se povestea că a făcut asemenea pagube încât 3.000 de persoane foarte bogate au sărăcit. Oraşul, construit iniţial în mare parte din lemn, a fost refăcut la înfăţişarea cunoscută astăzi. În decembrie 1720, în urma unui incendiu devastator, 8.000 de oameni au rămas fără adăpost, iar 945 de clădiri au fost distruse. Totuşi, în pofida precarităţii mijloacelor de intervenţie, edilii făceau eforturi de combatere a acestui flagel, prin măsuri de prevenire şi supraveghere. De regulă, la stingere participau membrii anumitor bresle meşteşugăreşti, ajutaţi de toţi cei din apropierea locului afectat, iar în fiecare turn exista câte un paznic, însărcinat cu observarea şi alarmarea în caz de foc sau de alte primejdii.
O hotărâre a parlamentului parizian, din anul 1558, stipula că „pe toate străzile unde s-au pus străji de noapte, va sta câte un om, cu foc şi lumină”. Cel mai des, incendiile izbucneau de la brutării, fierării sau magazii de lemne ori de fân. De altfel, în secolele XV şi XVI, oraşe ca Abbeville, Dijon sau Grenoble interzic acoperişurile din paie. În veacurile XVII şi XVIII, atitudinea autorităţilor era de a încuraja folosirea cărămizilor şi a pietrelor, în locul lemnului, la ridicarea clădirilor. Mărturie stau hotărâri ale municipalităţilor sau parlamentelor. Acestea din urmă funcţionau şi ca instanţe de judecată. Se stabilesc norme şi instrucţiuni despre grosimea pereţilor, despre înălţimea caselor în raport cu lăţimea străzilor sau despre interdicţia de a face foc în camerele fără coş de evacuare a fumului. O ordonanţă din 1781 impune curăţarea coşurilor de patru ori pe an.
Apariţia acestor măsuri a fost grăbită şi de marele incendiu care a devastat Londra, transformând în scrum 13.000 de case şi 87 de biserici. După cum notează istoricul Pierre Chaunu, capitala britanică era „un oraş chibrit, în care lemnul şi aglomeraţia constituiau un pericol constant”. Deşi tabloul conturat pare sumbru, adevărul este că, datorită măsurilor luate, incendiile s-au rărit. Iar odată cu inovaţiile tehnologice apărute în vremea Renaşterii şi după, oamenii au putut să lupte cu flăcările mult mai eficient.
Alături de aparent banalele scări, găleţi şi căngi, cei care participau la stingere au început să folosească pompe şi puşti de apă, de diferite mărimi. Cu timpul, utilajele devin din ce în ce mai perfecţionate, obţinându-se jeturi de apă cu debit mare, regulat şi continuu. Cele mai eficiente erau pompele olandeze, fiind preferate de majoritatea oraşelor franceze. Un edict al regelui Ludovic al XIV-lea, din 1699, îl autorizează pe Francois Dumouriez du Perier, fost actor al celebrei Comedii Franceze, lansat în afaceri cu pompe, să le cumpere pe cele olandeze fabricate de Jan van der Heiden. În 1747, în Grenoble se găseau 10 pompe portabile olandeze, iar capitala Franţei dispune, în anul 1770, de 30, montate pe cărucioare, pentru a uşura transportul, conform unui raport întocmit de locotenentul general al poliţiei pariziene, Antoine de Sartine. Tot din acelaşi raport, aflăm şi de 11 depozite în care se aflau butoaie cu apă, şi acestea fiind montate tot pe cărucioare.
În Franţa Secolului Luminilor, după exemplul oraşelor flamande, s-au creat unităţi speciale de intervenţie. Astfel, apare la Paris, în 1716, sub conducerea lui Dumouriez du Perier, primul pompier profesionist francez și cea dintâi brigadă de pompieri, aşa-numita Compagnie des garde-pompes. Aproape 20 de ani mai târziu, în 1733, se ia decizia ca intervenţiile pompierilor să fie gratuite pentru populaţie, iar la 1750, luptătorii cu focul primesc uniforme. Peste şase ani, la recomandarea regelui Ludovic al XV-lea, pompierii francezi sunt dotaţi cu căşti de protecţie. La intervenţii, pompierii erau ajutaţi de către militarii Regimentului Gărzilor Franceze, o unitate de infanterie, din Casa Regelui Franţei, creată în 1560 de către Caterina de Medici pentru paza suveranului.
Scriitorul Louis-Sebastien Mercier, în Tableau de Paris, notează: „Regimentul gărzilor franceze, care nu era decât o povară pentru oraş, pe care-l scandaliza prin delicte îngrozitoare, a devenit în sfârşit folositor, primind ordin de la colonel să iasă din cazărmi la prima alarmă de incendiu… şi acolo să acorde tot ajutorul necesar, după natura primejdiei. Soldaţii, echipaţi cu ustensilele trebuincioase, lucrează cu o iuţeală şi cu o pricepere de toată lauda”.
▪ Cătălin Eftene
Bibliografie
Jean Delumeau, Liniştiţi şi ocrotiţi. Sentimentul de securitate în Occidentul de altădată, Editura Polirom, 2005; Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, Editura Meridiane, 1989