Fenomenul „fake news” reprezintă o problemă reală în democrațiile cu standarde educaționale ridicate și nu numai. Trendul ascendent a apărut odată cu evoluția tehnologică și diversificarea modalităților de comunicare. Fără reglementări clare, evoluția acestui fenomen are repercusiuni grave asupra societății și poate aduce modificări conceptului de securitate națională, iar pentru combaterea propagării, efortul colectiv al instituțiilor abilitate are ca unic scop minimalizarea impactului manipulării în masă
Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) este garantul interesului public și unica autoritate care poate reglementa orice derapaj al difuzorilor ce se află pe piața audiovizualului din România. Instituția a lansat o recomandare pentru publicul larg, pentru consumatorul de știri în general, de a se informa din surse oficiale. Însă difuzorii respectă normele deontologice privind viața privată, drepturile minorilor ori demnitatea umană în tot ceea ce comunică receptorilor? „Unii dintre operatorii de televiziune și radio nu respectă nu numai codul deontologic, dar în primul rând legea. Codul deontologic este deja o ambiție mult mai pronunțată. Sigur că sunt încălcări, chiar flagrante unele dintre ele, care se manifestă la diverși operatori”, spune Mircea Toma, membru al CNA.
Dar câți dintre comunicatorii din societatea civilă din ziua de azi reușesc să își mai însușească etica profesională și responsabilitatea socială în momentul în care emit știri? „Sunt foarte puțini. Nu vreau să nominalizez, pentru că s-ar putea să fac o nedreptate, să îi omit pe unii care ar merita evocați. Trusturile de presă fac presiuni asupra lor spre marketizare. Ce înseamnă acest termen? Vine de la market, adică piață, locul în care lucrurile se vând și se cumpără și devin mărfuri. Informația a ajuns marfă. Știrile au ajuns și ele marfă. Iar televiziunile au ajuns un fel de buticuri care vând spații de publicitate. Pentru a vinde cât mai bine, au nevoie de audiență. Și punctul din grila de programe care absoarbe cea mai multă audiență și vinde cel mai bine minutul de publicitate este programul de știri. Este o situație continuă din anul 1974 încoace, când toate femeile Americii voiau să afle știri despre războiul din Vietnam, fiindcă aveau acolo soți, fii, nepoți, iubiți. Această foame de informații se păstrează și când există știri, cum este acum războiul din Ucraina, și când nu există știri. Și atunci apar aceste povești”, explică prof. univ. dr. Dumitru Borțun de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative.
Însă cum definește un jurnalist termenul de fake news? „Limba română nu operează distincția între false news și fake news, ambele se traduc la fel, prin știri false. Nu operează nici distincția între misinformation și disinformation. Traducerea este aceeași, dezinformare. Este o sărăcie a lexicului limbii române. Dar diferența ni se pare esențială. La false news putem vorbi despre știri care sunt produse și propagate fără a se dori acest lucru pentru că jurnaliștii sunt grăbiți, vor să iasă primii cu o știre, nu verifică sursele și atunci apare. Sau poate fi cu intenție doar pentru a vinde tirajul sau a face trafic pe site-ul respectiv. Din punctul meu de vedere, putem spune că fake news are în spate o strategie, obiective, un buget, asemenea unei campanii de marketing sau a unei campanii militare. Atunci când campania de fake news este îndreptată împotriva unei comunități sau a unui stat, putem vorbi de război informațional, iar efectele dorite ale unei astfel de campanii sunt majore, pentru că aproape de fiecare dată războiul informațional îl precede pe cel convențional și asta am văzut în Ucraina. Războiul informațional se dă astăzi pentru mințile oamenilor și este la fel de important ca și războiul convențional”, punctează Marian Voicu, jurnalist la Televiziunea Română.
Care este scopul primordial al radio-difuzorilor ce au o „performanță” în a difuza știri senzaționale care produc panică receptorilor? Manipularea sau doar atragerea audienței astfel încât interesul personal să primeze? „Nu aș vorbi despre un scop și despre un tip de comunicator malefic. Cred că trebuie să separăm dorința de a atrage public, senzaționalismul, de intenția de a dezinforma. Senzaționalismul nu înseamnă neapărat dezinformare, pot să prezint lucruri reale într-un format în care pedala calcă pe emoții mult mai mult. Exagerezi cu imagini care conțin copii la graniță intervievați. Chiar în primele zile, un reporter pune microfonul în gura copilului și îl întreabă: «Tu te gândești la tăticul tău care a rămas acolo să moară?» Și punem și puțină muzică pe fundal. Ăsta se numește senzaționalism. Se naște din dorința de a monetiza emoțiile pe care le provocăm spectatorilor. Îi călcăm atât de mult pe fibra sensibilității emoționale încât stoarcem de acolo bani. Nu este profesional, nu este deontologic și încalcă multe dintre prevederile actelor normative. Dezinformarea poate să aibă diverse surse: lipsa de profesionalism – nu mă documentez ca lumea și vând «gogoși» publicului. Sau poate să însemne parte dintr-un război psihologic, adică o structură undeva în spate care dirijează comportamentele radiodifuzorilor. Global am văzut ce dimensiuni au luat protestele împotriva măsurilor guvernamentale față de pandemie în diverse țări, convoiul libertății care se suprapune cu războiul pentru libertate din Ucraina. Libertatea de a nu purta mască, de a te desolidariza, de a face ceva împotriva intereselor publice. Acesta era convoiul libertății, care a avut, desigur, ecouri în toată lumea și în România. Aici sursa are un motiv distinct: disoluția solidarității. Este un mobil strategic al unor forțe pe care le putem localiza dacă facem analize foarte ambițioase de psihologie militară”, mai spune Mircea Toma.
Uneori, difuzorii – zona media care furnizează informații de orice natură – au ori își construiesc un țel din a face orice știre un senzațional. Acest scop este pentru că publicul cere acest senzațional sau există alte motive ascunse care îi duc către o manipulare voită a celor care consumă astfel de programe? „Este o întrebare pe care ne-o punem toți. Pe de-o parte, avem de-a face cu «mercenarii» din presă care trăiesc din aceste lovituri, multe dintre ele comandate fie de oameni politici, fie de oameni din business. Banii câștigați din publicitate sunt importanți pentru situația respectivă și avem exemplul unor stații de știri cu acoperire națională care au audiențe foarte bune, dar care produc un mix de dezinformare și viclenie jurnalistică incredibilă. Pe de altă parte, bănuim că sunt oameni care ar putea să fie legați cu niște sfori de actori statali sau nonstatali care produc campanii de dezinformare cu scopul de a dezbina o societate și de a ne face mai vulnerabili și mai sensibili, adică de a lovi la temelia democrației, profitând de libertatea de exprimare, care este fundamentul societății democratice. Și, în numele libertății de exprimare, sub această lumină a dreptului de a emite orice fel de opinie, produc și astfel de dezinformări”, subliniază jurnalistul TVR.
Dezinformarea este livrată în foarte multe moduri. Și se propagă extrem de rapid, având modalități multiple de comunicare în masă. Se utilizează o varietate de tactici de manipulare, iar punctul de plecare este întotdeauna un subiect controversat, intenția fiind mereu aceeași, de a induce în eroare, de a denatura sau de a scoate din context adevărul. Dar în momentul în care identificăm, ca receptori, o informație cu un mesaj distorsionat, de ce credem totuși în ea și ne lăsăm manipulați? „Din nevoia de certitudine. Decât nimic, mai bine atât. Cam ce au făcut oamenii de știință când s-au întrebat: «Ce or fi astea? Seamănă a farfurii, dar nu sunt farfurii». Popular, le spunem farfurii zburătoare, dar noi trebuie să le dăm un nume științific. Și cum le-au zis? OZN – Obiecte Zburătoare Neidentificate. Deci trebuie să le dai oamenilor ceva. Sunt obiecte? Sunt, ocupă un loc în spațiu. Sunt zburătoare? Sunt, uite-le pe cer. Ce sunt, de unde vin, ce natură au, habar nu avem. Și atunci le spunem neidentificate. Acesta este un exemplu pentru a se vedea ce înseamnă parțial definit, parțial nedefinit, dar lucrăm cu ele, cu vorbele acestea, pentru că altfel nu ne putem orienta. Dacă nu ai un cuvânt să numești ceva, este îngrozitor. Ce nu are nume nu există, pentru că eu nu pot să spun ce este și mai bine spun că nu există. Atunci, ce fac oamenii? Acceptă jumătăți de adevăr. Acceptă acest obiect zburător neidentificat. Și în jurul lui putem să țesem o serie întreagă de teorii, așa zisele teorii ale conspirației. Putem specula, putem face utopii și așa mai departe”, spune Dumitru Borțun.
Dar poate înțelege receptorul că este supus unei campanii de dezinformare? „Asta încercăm să facem și la Veridica, platforma care se ocupă cu demontarea știrilor false în Europa Centrală și de Est. În ultimii ani am înțeles că există cuvinte cheie, un lexic propriu al dezinformării, un idiolect, cum se cheamă. Există sintagme foarte puternice. În România, de exemplu, în ultima perioadă am auzit vorbindu-se răspicat de dictatură medicală, acum de dictatură militară. Auzim de ocultă, de statul antihrist. Sunt cuvinte puternice care produc emoție. Și există narațiuni. Există povești cărora știrile false li se subsumează, cum este, de exemplu, cea privind colonia europeană, «România a devenit colonia Europei». Și toate aceste lucruri spuse zilnic ar putea, probabil, să producă o cutioară a discernământului astfel încât publicul să înțeleagă faptul că asistă la o campanie de dezinformare. Dar oamenii captivi acestor stații de știri care produc dezinformare sunt foarte greu de smuls din fața televizorului, pentru că cei care apar la ceas de seară le spun acestora: «Astăzi vă voi dezvălui cine este vinovat pentru că voi trăiți prost». Oamenii au nevoie de lucrul acesta. Sunt suspicioși față de autorități și asta vine din anii comunismului. Pe acest fundal al frustrărilor, al sărăciei, publicul are nevoie de un «vinovat». Și aici se manifestă viclenia acestor jurnaliști care știu să scoată un țap ispășitor în permanență. La Veridica am încercat să creăm o metodă de demontare a știrilor false care să fie transparentă, să ne ajute și pe noi, dar și publicul. Cu alte cuvinte, să vedem cine a produs știrea falsă. Și aici este o problemă, pentru că de multe ori sursa originară este nebuloasă, cum a fost, de exemplu, isteria produsă de scumpirea benzinei. Se spune că a fost – nici măcar o știre – o informație livrată pe rețelele sociale, care s-a propagat și amplificat excepțional. Deci ne interesează care este sursa primară, pe cine servește această știre falsă, iar asta este foarte important. Cine are de profitat? Și ce se intenționează? Sunt întrebări care ne ajută atât pe noi, cât și publicul”, punctează Marian Voicu.
Dar unde se situează în acest moment capitalul de imagine al jurnalismului din țara noastră? „Foarte jos! Dar nu numai în România, este o tendință globală. De dragul audienței se spun povești în loc de știri. Pentru că povestea vinde. Publicul ce să creadă? Este destul de jos imaginea jurnalismului, fiindcă în primul rând este vorba despre această scenarizare a știrilor care satisface o anumită curiozitate și o anumită obișnuință de a ne uita la ora șapte sau opt la televizor, dar nu informează”, conchide Dumitru Borțun.
Într-o epocă în care tehnologiile multiple de comunicare amplifică diseminarea de fake-news, autoritățile trebuie să găsească modalități pentru a sprijini jurnalismul de calitate și să impună educația necesară pentru a combate dezinformarea și manipularea. Este necesar ca alfabetizarea media să fie o prioritate, astfel încât societatea să nu cadă victimă dezinformărilor, iar valorile de securitate națională să rămână intacte.
Liliana Bulat Vanchevici