Volumul coordonat de Cătălina Mihalache și Nicoleta Roman – „Copilării trecute prin război. Povești de viață, politici sociale și reprezentări culturale în România anilor 1913-1923” (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași) abordează un subiect mai puțin cercetat de istoricii români: viața copiilor în timpul războiului, mai exact în perioada Primului Război Mondial
Cartea reprezintă o analiză obiectivă a istoricilor Gheorghe Negustor, Daniela Mârza, Ramona Caramelea, Iulia Cosma, Delia Bălăican, Cătălin Botoșineanu, Camelia Zavarache, Anemari Monica Negru, Mirela Popa-Andrei, Adrian-Bogdan Ceobanu, Adrian Vițalaru și, totodată, un demers argumentat științific, care însă nu poate să nu sensibilizeze cititorul, dată fiind centrarea discursului pe copil. Prinși în situația creată de război, martori neputincioși ai unor transformări pe care nu le înțeleg (sau pe care și le explică prin poziția pe care o manifestă adulții), smulși din jocul lor, copiii sunt nevoiți să se maturizeze rapid, să supraviețuiască, să facă față traumei, despărțirilor, lipsurilor de tot felul… proximității morții. O generație a cărei maturizare forțată impune responsabilitate.
Practic, crește și se formează generația adulților din cel de-al Doilea Război Mondial. Și poate aceasta este una dintre cheile de interpretare a mentalităților și atitudinii bunicilor noștri față de război și viață în general, o generație născută, crescută, educată în perioada primei mari conflagrații mondiale, pentru ca la maturitate să fie parte a unui conflict asemănător.
Cartea este structurată pe trei paliere – „Realități, ideologii, ficționalizări”, „Grija pentru cei mici” și „Traiectorii formative”, rod al unui efort considerabil de valorificare de către autori a arhivelor, un demers care ne prezintă copii soldați, răniți, eroi implicați sub diverse forme în activitatea de pe front, dar și copii orfani ori abandonați.
Emoționante sunt extrasele din corespondența dintre cei de acasă și cei de pe front, pline de sensibilitate și speranță, patriotism și curaj. „Căci tu și cu toți camarazii tăi sunteți Eroii, speranțele și zeii la care noi cei neputincioși privim cu mândrie și drag”, îi scria, din Bârlad, Costică Gherghina nepotului său aflat pe front. Iar tânărul sublocotenent descria aproape alegoric în jurnalul încredințat familiei după moarte, înaintarea alături de oamenii pe care îi comandă: „Mă ridic încă și mă înfior când privesc toate ce ieri se desfășurau. Mă simt mare și ușor. Am lucrat și eu la mărirea României. Este singura mângâiere ce voi avea-o după stingerea cataclismului”.
Autorii menționează și poziția elitelor, a acelor români care au înțeles că o viitoare Românie depinde de fiecare dintre ei și că, fără sacrificii, nu poate fi îndeplinit visul de secole al conaționalilor. Discursul de referință al lui Petre P. Carp, „Am trei fii, îi dau Majestății Voastre să se bată și să moară, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută căci numai astfel România va putea să fie scăpată” este exemplu al atașamentului politic al tatălui, „niciodată cu Rusia”. Iar unul dintre fii va muri la scurt timp, bătrânul Carp susținând: „Nu plâng că a căzut, plâng că a murit pentru ruși”. Și doi copii ai diplomatului Gheorghe Cretzianu vor suferi pe front și în lagărele germane. În același timp, familii „cu stare” își vor duce copiii departe de linia frontului, în Occident sau Rusia…
Un semnal aparte este acela al încercărilor instituțiilor de a-i sprijini pe micuții aflați în situații dificile, pe cei care își pierduseră părinții în război sau nu puteau fi crescuți de mame văduve ori părinți invalizi, un exemplu în acest sens fiind inițiativa prințesei Olga Sturdza care a primit mandatul statului de a-i îngriji pe acești copii prin Societatea „Ocrotirea Orfanilor de Război”. Inclusiv după preluarea acesteia de către Ministerul Sănătății, societatea oferea dincolo de securitate fizică, educație – bazată preponderent pe valori naționale, în spiritul sacrificiului părinților pentru țară. Desigur, au existat și alte inițiative în acest sens, inclusiv confesionale – exemplu: Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române. Emblematic pentru mentalitatea celor care propuneau și susțineau acest tip de activitate este motto-ul unei publicații a vremii, dedicate acestor copii: „Îngrijiți orfanii de război, căci pământul ce-l stăpânim e plămădit cu sângele părinților lor”. Concomitent, au loc o serie de reforme ale statului, în diverse domenii, care presupun o „așezare” a domeniului sanitar și educațional, domenii sensibile inclusiv pentru copiii aflați în situații dificile social.
Copiii de atunci, adulții de mai târziu, sunt strămoșii care capătă din nou viață iar faptele lor din nou sens (nou?!) grație cercetătorilor din arhive… Iar un astfel de volum se poate cu siguranță constitui într-un veritabil manual pentru generațiile ce le-au urmat, pentru fiecare dintre noi.
▪ Mircea Preda
