Asaltul de neoprit al automatelor

Nesfârșitele bătălii defensive ale Primului Război Mondial, purtate de pe poziții hiperîntărite, cu dueluri distrugătoare de artilerie și atacuri de infanterie cu sorți schimbători, câștiguri teritoriale neînsemnate și soldate cu pierderi îngrozitoare de vieți, au condus la apariția unor noi tipuri de arme specifice tacticilor inovatoare prin care tranșeele inamice puteau fi atacate și cucerite în scurt timp și cu prejudicii minime

Mitralierele își dovediseră eficiența ca arme defensive, destinate stopării valurilor de infanteriști care atacau pozițiile apărate, dar nu erau potrivite deloc în ofensivă din cauza greutății lor și a manevrabilității reduse. Pentru luptele de tranșee era nevoie de arme mici și ușoare, capabile să răspundă cu foc în serii scurte sau automat, ideale pentru confruntările în spațiile mici și întortocheate din amplasamentele defensive ale beligeranților.

Astfel, necesitatea dotării cu noi arme pentru tactici inovative de luptă s-a transferat de pe câmpul de bătălie, de la luptători, către planșeta de proiectant, la inventatori și ingineri. Nume ca Schmeisser, Vollmer, Berretta, Degtiarev, Thompson sau Kalașnikov au reprezentat tot atâtea modele și moduri de a purta războiul cu foc automat.

Primul pistol mitralieră intrat în luptă, în 1918, a fost MP-18, creația designerului Hugo Schmeisser. Arma a fost fabricată la Theodor Bergmann Abteilung Waffenbau și a devenit piesa principală din dotarea Stosstruppen, trupele de asalt sau „de împingere” ale Armatei Imperiale germane. Echipate cu MP-18, cu capacitate de 32 de cartușe în încărcătorul tambur, cu grenade de mână, pistoale, aruncătoare de flăcări (flamennwerfer), baionete și cuțite de tranșee, Stosstruppen au repurtat remarcabile succese poziționale prin infiltrările reușite în dispozitivul inamic și cucerirea rapidă a obiectivelor vizate. Pistoalele mitralieră au apărut concomitent în ambele tabere, dar nu au reușit să-și demonstreze pe deplin capacitățile decât două decenii mai târziu, în următoarea conflagrație planetară.

Germanii au avut un sprijin de nădejde în varianta îmbunătățită a lui MP-40 Machinenpistole, armă de bază a trupelor de parașutiști – fallschirmjäger, care au scris pagini de bravură în bătăliile de la Eben-Emael, Creta sau atunci când l-au eliberat pe Ducele Benito Mussolini de pe vârful masivului Gran Sasso. Dar această armă deosebit de fiabilă și precisă, dotată cu încărcător de 32 de cartușe sau 64 în magazie dublă, a reprezentat un argument forte pentru germani pe ambele fronturi, în Est dar și în Vest, acolo unde s-a confruntat cu „surorile” din taberele adverse, PPȘ-41 al sovieticilor, Thompson-ul americanilor sau Sten-ul britanicilor. Arma rușilor a reprezentat un oponent de seamă al MP-40 pe Frontul de Est. Dezvoltată de Gheorghi Șpaghin, PPȘ-41 (Pistolet-Pulemyot Șpaghina) a fost una dintre armele cele mai produse în a doua conflagrație mondială. Rezistentă și puternică, necesita, ca mai toate armele sovieticilor, o minimă întreținere. Dotată cu încărcător-sector de 35 de cartușe sau cu încărcător-tambur de 71 de cartușe, de calibru 7,62 x 25 mm, „Balalaica” rusească a devenit însoțitorul nelipsit al frontovik-ului, soldatului de rând. Apare într-o fotografie emblematică a acelor vremuri, atunci când o vedem purtată de unul dintre soldații sovietici care puneau steagul roșu al fostei URSS pe Cancelaria Reichului din Berlin.

În campaniile trupelor aliate din Africa de Nord și Italia din vara anului 1944, pistoalele mitralieră Thompson și Sten au sprijinit cu focul lor automat atacurile britanicilor și americanilor, dar au fost și baza armamentului folosit de partizanii din Franța ocupată de naziști.

Finalul războiului aduce noi evoluții ale armelor automate. Deși erau fiabile și precise, pistoalele mitralieră își dovediseră limitele, mai ales că acestea aveau o putere de ucidere limitată la maximum 100 de metri. Se dorea crearea altor arme care să combine puterea puștilor cu rata de foc a pistoalelor mitralieră. Așa a apărut strămoșul armelor de asalt.

Prima pușcă de asalt modernă, Sturmgewehr-44, s-a născut în Germania iar naș i-a fost Führerul Adolf Hitler. Aceasta combina, într-un mod caracteristic meticulozității și preciziei germane, cele mai bune calități ale carabinelor, pistoalelor-mitralieră și puștilor automate. Produsă de C. G. Haenel Waffen und Fahrradfabrik și CITEFA, arma se remarca printr-un design deosebit dat de încărcătorul curbat de 30 de cartușe, Sturmgewehr-44 sau pușca de asalt reușind să îl impresioneze pe cancelarul german încât să-i pună numele și să semneze imediat ordinul de începere a producției de serie.

Un exemplar a ajuns în mâinile lui Mihail Kalașnikov, tanchist sovietic care era implicat în inventarea de noi arme. Remarcat de mareșalul Jukov, a fost trimis să își completeze studiile de specialitate la un curs de mecanică pentru uzul Armatei Roșii. Grav rănit în bătălia de la Briansk, tânărul Mihail a stat mult timp în spital. Acolo a conceput o serie de schițe și a proiectat o mică pușcă de asalt care, ulterior, avea să se asemene izbitor cu Sturmgewehr-ul nemților. Conștient de superioritatea tehnică a armamentului germanilor, Kalașnikov și-a perfecționat proiectul în mod continuu, mai ales din momentul în care a avut în fața sa omologul german atât de râvnit. Așa s-a născut legendara AK-47, Avtomat Kalșnikova-47, arma care a inundat mapamondul și a intrat în istorie ca unealta mortală creată să poată fi folosită de soldații cu minima instruire școlară, dar care a devenit simbolul revoltei împotriva ordinii de drept, arma pedepsitoare a teroriștilor de pretutindeni.

Ștefăniță Verșescu