În fața autocarului autostrada se întinde cufundată în beznă. Doar licăririle albastre ale girofarului antemergătorului animă slab peisajul. Trei luni de examene și pregătire s-au scurs ca o clipă, lăsând în urmă amintiri și multă muncă. Puțini sunt cei ce dorm. Destinația drumului pe care îl avem în față nu lasă pe nimeni impasibil. Fiecare din noi a lăsat acasă pe cineva drag. Pe cineva pe care o să-l revadă peste câteva luni. Facem un scurt popas la o benzinărie. O doamnă ne întreabă unde am plecat așa matinal. Uimirea se citește pe fața ei când un coleg mai hâtru îi răspunde că am luat-o ușor spre o nouă misiune… pe un alt continent.
Câteva ore mai târziu ajungem la Aeroportul Militar Mihail Kogălniceanu. Este drum lung și fiecare este curios cum o să fie zborul într-un avion militar de transport. Răspunsul vine repede… suntem departe de business-class, stewardesele sunt libere după serviciu, iar dopurile de urechi sunt mai mult decât necesare având în vedere zgomotul făcut de motoare.
Peste aproape opt ore, aterizăm în baza de tranzit. Colegii din contingentul pe care urmează să-l schimbăm ne așteaptă cu brațele deschise și cu zâmbete de satisfacție. Este și normal… știu că se întorc acasă. Schimbăm impresii despre misiune, ni se dau sfaturi legate de riscurile unei zone de conflict și despre comportamentul într-o țară musulmană. Ni se aduc la cunoștință regulile de securitate. Prima: nu pleci niciunde fără pistol!
Urmează trei zile de instructaje și acomodare. Afară nu e tocmai cald, corturile sunt prăfuite și cu greu te poți spăla pe dinți cu apa tratată de la robinet. Dar este acceptabil. Timpul trece repede și suntem din nou pe drum. Alt avion, altă destinație o zonă fierbinte… Ajungem. Baza de operațiuni militare nu are cum să nu te uimească, fiind dispusă într-o zonă de conflict, cu 40.000 de rezidenți permanenți, sistem de transport și o logistică impresionantă.
Prima seară… Căldură și praf, aparatele de aer condiționat fac cu greu față zăpușelii din corturi. Găsesc mai degrabă amuzantă așteptarea terminării programului mașinii de spălat cu pistolul la mine. Orașul îmi inspira mai multă încredere, îmi spun în sine, așteptând să mă ia somnul întins într-un pat etajat prăfuit. Ideea îmi este confirmată repede de o voce feminină, care departe de a fi suavă, anunță pe un fundal sinistru de sirenă, un atac cu rachetă. Știi că două minute trebuie să stai culcat la pământ, și mai apoi să fugi în buncăr în așteptarea aceleiași voci care anunță că totul este liber.
Câteva zile mai târziu pornim iar. Drumul îl parcurgem în convoi, transportați de vehicule militare blindate. Logistica americană e ceva de invidiat. Nu-mi pot lua ochii de la imensul ecran tactil fixat în fața șefului de mașină, cu conexiune GPS, care oferă informații în timp real despre poziționarea convoiului nostru sau a altora aflate în misiune și a zonelor unde s-au raportat activități insurgente. În căștile audio pe care toți suntem obligați să le purtăm, se aud conversațiile militarilor americani, iar în fundal muzică rock. Imensa turela mobilă a blindatului se rotește permanent, ghidată prin joystick de gunner.
Ajungem la casa noastră pentru următoarele șase luni. Îmi place aici. Condițiile sunt foarte bune, este liniște. Facem rapid schimbarea cu colegii pe care îi înlocuim și intrăm în pâine. Aici se merge după un calendar lunar, suntem undeva prin anul 1391, săptămâna are 6 zile lucrătoare, începe sâmbăta și se încheie cu o zi de weekend (vineri). Vine vara și cu ea căldura, care e teribilă. Termometrul indică deseori 52-53 de grade Celsius, iar pericolul deshidratării e omniprezent. Dar atmosfera în centru este mult prea plăcută să mă gândesc la toate nimicurile… Am niște colegi extraordinari. Se râde fantastic de mult, este modul nostru de a trece timpul mai repede.
Localnicii sunt prietenoși, puțini sunt cei ce rup o boabă în engleză și permanent te văd o soluție a problemelor lor. Pentru ei centrul de pregătire reprezintă o gură de oxigen, dându-le posibilitatea de a-și întreține familiile decent. Dincolo de porțile centrului și de sistemele de protecție tip T-wall (pereți înalți de beton) și Hesko (cofraje de fier beton umplute cu pământ), sărăcia își redefinește limitele. Totul e arid și sterp, măcinat de război. Oamenii trăiesc de pe urma animalelor pe care le cresc și mulți dintre ei sunt nomazi.
Doi ofițeri care urmau un curs de pregătire în bază sunt prinși în ambuscadă. Unul din ei este ucis de o rafală trasă de insurgenți. Nenorocirea îmi dă prilejul să observ atitudinea localnicilor față de moarte. Lăsând la o parte natura tragediei umane și învățămintele musulmane, pentru ei astfel de evenimente fac parte din cotidian. Sunt triști și resemnați, revoltați de război.
Colonelul pe care îl mentorez este directorul pe linie de pregătire al centrului. Un om simplu și în vârstă. Are o familie numeroasă pe care o întreține ajutat de băiatul cel mare, medic. Într-o zi îmi spune că îl doare foarte rău capul, îi aduc un paracetamol și mă întreabă dacă am pregătire în domeniu. Îi răspund că este un medicament banal folosit des de noi și rămâne oarecum uimit. Îmi spune că aici sunt foarte puțini medici calificați și se folosesc după ureche multe produse naturiste.
O deplasare în împrejurimi îmi dă prilejul unui drum pe la periferiile orașului. Peisajul este dezolant, nu vezi clădire neatinsă de urmele deceniilor de conflict, nu există apă curentă sau canalizare. Oamenii trăiesc la limita subzistenței, iar unde vezi câte o cămilă, știi sigur că aparține unuia mai înstărit. Majoritatea trăiesc în bordeie de pământ, formând un peisaj deprimant. Țara este prea săracă să le ofere ceva, iar pentru cine reușește să lucreze în serviciile de suport ale misiunii internaționale, este mană cerească.
Zilele trec repede, din când în când auzim alarma și de multe ori mirosul de praf de pușcă se resimte seara în aer. Elicopterele de asalt brăzdează permanent cerul. Este momentul să ne facem bagajele. O ușoară părere de rău plutește în aer. Este rândul nostru să fim înlocuiți de alți colegi. Părăsesc baza, luându-mi rămas bun de la colegi. Drumul de întoarcere este lung. Ajungem în baza de tranzit. Aici e frig… foarte frig. Sunt -15 grade ziua și iarna nici măcar nu a început. Dar am mai bifat un loc în care am fost. Bagajele intră din nou la paletat, ne îmbarcăm în avion, revenim în țară. Teatrul de operații rămâne în urmă, zilele de misiune încep să devină amintire, una extraordinară despre oameni, locuri și întâmplări, o experiență care cu greu va putea fi egalată.
Un drum lung de peste 200 de zile se încheie și rămâne încet-încet în urmă. Drumurile noastre se despart, însă prieteniile rămân. Peste locuri timpul trece nepăsător, ștergând toate urmele pașilor noștri. Dar amintirile nu le pierdem niciodată, ele rămân cu noi, ca niște tremurări plăpânde în fața vremurilor, călătorii reversibile ale sufletului.
Locotenent-colonel Dragoș-Ionel Popescu (inspector-șef al IJJ Gorj)
