Autor: George Șovu – Revista Pentru Patrie, august 1995
Lumea e în vacanță!.. Care?… Câtă?… n-are importanță! O parte din lumea acesta a noastră e, fără îndoială, în vacanță!… vacanță la mare, vacanță pe la munte sau vacanță… nicăieri, adică fără…, acasă adică, făcând socoteli: „Pe ce să mai cumpărăm, mâine, o bucată de carne, o pâine?… Cu ce să plătim tramvaiul, metroul, lumina?… Pe ce să-i iau ăluia micu’ (ori ăluia mare) încălțăminte, că uite, se-apropie toamna, acuși începe școala și-i trebuie și caiete, și cărți și…”. Și tot așa, „socoteli” peste socoteli.
Și, totuși, e încă vacanță!… Litoralul e frumos, te îmbie cu de toate, iar ca să nu te duci undeva – la mare, la munte – măcar pentru câteva zile, e aproape sinonim cu o crimă…
Așa că el, ziaristul, tânărul meu prieten, a ales, pentru aceste „câteva zile” de vacanță, muntele. Predealul!…
Fusese găzduit într-o frumoasă vilă de pe Cioplea… Nimerise într-o cămăruță mansardată, dar cu o terasă mare în față… Două zile s-a odihnit, apoi s-a apucat să scrie de zor. Trebuia să termine o carte, un roman…
Astăzi însă, fiind duminică, și-a îngăduit o pauză. A făcut o plimbare pe Susai… Acum cobora. Mergea agale, balansându-se, pe dinăuntru, într-un adevărat scrânciob al gândurilor.
Deodată, liniștea din jur fu sfâșiată de un strigăt ca de moarte: „Ajutor!… Ajutooor!…”
Aruncându-și privirea spre un mic luminiș, de sub brazii mângâiați de razele sângerii ale soarelui ce se grăbea către asfințit, Valeriu (așa se numește prietenul meu) observă o adevărată încăierare de trupuri. Câțiva pași făcuți în fugă l-au adus lângă doi indivizi care răstigniseră la pământ o femeie tânără, o fată după cum părea. Unul dintre ei, aflat la capul acesteia, cu spatele spre ziarist, îi prinsese ca în clește brațele de care fata trăgea cu disperare. Celălalt, cu un rânjet pe față, îi sfâșiase bluza, încercând să-și apropie gura de trupul ei care acum tremura neputincios sub lacrimile de lumină, cernite prin crengile brazilor. Bâjbâind cu o mână sub fusta femeii, era hotărât să-i dezgolească tot corpul pentru a-și desăvârși scârbosul atac.
Cu o forță însoțită de ură, Valeriu izbește cu piciorul, cât poate el de tare, în șalele celui ce ține la pământ brațele răstignitei. Un urlet de durere și namila se înclină, paralizată, într-o parte. Mâinile fetei se eliberează, în timp ce al doilea individ dă să se ridice. Ziaristul îi aplică și acestuia o lovitură sub bărbie, răsturnându-l ca pe un butuc, îi seceră gâtul cu tăișul palmei, într-o lovitură de karate. Fata dă un țipăt, avertizându-l pe salvatorul ei că celălalt atacator se ridicase și scosese din buzunar un cuțit cu care se pregătea să lovească. Întors într-o fracțiune de secundă, Valeriu îl izbește, pe neașteptate, cu piciorul drept în burtă, pentru ca, numai după o clipă, cu celălalt să-i spulbere cuțitul din mână. Văzându-l chircit de durere, se apropie și-i „seceră” și lui gâtul, culcându-l la pământ.
– Sper că n-au apucat să-ți facă nimic rău, domnișoară. Mă rog, mai mut decât s-a văzut! spune ziaristul.
Fata, care încremenise privind cu ochii mari la scena petrecută, își strânge peste piept bluza sfâșiată și izbucnește în plâns.
– Hai, liniștește-te! o îndemnă ziaristul, apropiindu-se și mângâind-o pe cap, ca pe un copil necăjit. Vrei să-i târăm pe dobitocii ăștia și să-i dăm pe mâna Poliției?
– Nuu! Izbucnește fata. Hai să fugim de-aici! Și prinzându-l de mână, îl roagă să plece. Dar, după câteva clipe, întorcându-se spre cei doi, de jos, le arde și ea câte o lovitură cu piciorul, unde nimerește. Apoi, zâmbindu-i lui Valeriu, începe să alerge către Predeal…
… Se numea Valentina și era profesoară de limba română. În stațiune, nu se afla în vacanță, ci la niște cursuri de perfecționare pe care, după două săptămâni, tocmai le terminase în dimineața acelei zile. Înainte de a pleca spre casă, se plimbase și ea puțin prin Predeal, ajunsese și pe la Susai, unde…
– Așadar, ai făcut rost de o eroină pentru vreo nouă carte! i-am spus prietenului meu, care tocmai terminase de povestit întâmplarea…
– Cred chiar că de mai mult, de-o logodnică, mi-a răspuns el cu o lumină frumoasă în ochi.
– Ei, așa Vacanță…