În anul 2023, devenea locotenent. Liliana Minculescu învăța astfel cum stau lucrurile cu „Am onoarea să vă salut!”, iar noua sa „vestimentație” avea să fie uniforma bleu-jandarm, pe care zilnic o poartă cu mândrie și respect. O voce mai nouă în Ministerul Afacerilor Interne, dar cu ștate vechi în arta comunicării. Purtătorul de cuvânt de la Gruparea de Jandarmi Mobilă „Matei Basarab” Ploiești face parte dintr-o echipă pe care o consideră… a doua sa familie!
„Cei mai mulți îmi spun Lili. Sunt pasionată de Comunicare, în toate formele ei, dar și de broderie. Acum doi ani am luat contact cu… ținuta cazonă, iar din anul 2024 sunt comunicatorul Grupării de Jandarmi Mobile «Matei Basarab» Ploiești, unde am întâlnit oameni de toată isprava, după cum însăși și motto-ul său spune: «La orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni» (Ileana Vulpescu). Schimbarea radicală mi s-a întâmplat la vârsta de 40 de ani, dar la o carieră în «militărie» visam de mică. Doar că înainte sau, cum ar spune unii: «pe vremea mea», criteriile de selecție în școlile militare erau mai multe, iar cel de înălțime era eliminatoriu. La 1,60 m, cât am eu, îmbrăcarea unei uniforme se afla la stadiu de vis… Până într-o zi, când au fost scoase la concurs, din sursă externă, posturi pentru ofițeri în Comunicare și Relații Publice în cadrul Jandarmeriei. Mi-am dat seama că este șansa mea. Poate prima și ultima! La pachet a venit și impulsul din partea fiului meu cel mare: «Mami, fii cea mai bună!». Și am fost! Am învățat mult, m-am ghidat după deviza că nu este loc de eșec, m-a ajutat și bagajul profesional acumulat în anii din presă și ca purtător de cuvânt la diverse instituții publice, iar în urma examenelor aveam să fiu pe lista învingătorilor. Pentru că, da, așa m-am simțit: o învingătoare! Și este un sentiment al naibii de frumos. Ce a urmat după? O perioadă plină de noutăți, provocări, de învățare continuă, de descoperire a unei alte tipologii de colectiv, cu dezamăgiri, cu sarcini, cu satisfacții etc. Cert este că nicio zi nu seamănă cu alta, iar monotonia nu-și are locul aici”, spune „vocea” de la Gruparea de Jandarmi Mobile „Matei Basarab“ Ploiești.
Locotenentul Liliana Minculescuși-a început însă cariera în Comunicare acum două decenii, pe vremea când era studentă. Văzuse pe ușa de la intrare în facultate un anunț pe care scria „angajăm urgent redactori“ și un număr de telefon. Astfel începea drumul său în ale jurnalismului, într-o modestă agenție de știri din Capitală, dar un loc care i-a fost o adevărată „școală“ pentru ceea ce urma să facă mai în anii ce-au urmat: „Și de atunci, când știrile se făceau cu reportofonul și agenda la purtător, când tiparul era încă în mare forță, iar presa online se afla în stadiul de «fașă», au trecut 22 de ani. Un timp în care am schimbat locuri, colective, moduri de abordare, dar niciodată ce am iubit cel mai mult: să scriu și să prezint poveștile celor din jurul meu. Am revenit în Prahova, unde am făcut de toate. Am fost redactor, reporter, am coordonat echipe de știri la publicații și televiziuni locale, am scris și pentru publicații naționale, am fost producător și moderator al unor emisiuni TV cu tematică socială, dar și de divertisment. Când am simțit că nu-mi mai găsesc locul în presă, am schimbat calea spre comunicarea instituțională. Am început în echipa de PR a Primăriei Sinaia, un loc unde am învățat cum stau treburile cu «cealaltă baricadă», cum să faci un comunicat de presă, cum să transformi o informație într-una de interes pentru jurnaliști. În anul 2020, cel al pandemiei, am început să lucrez ca purtător de cuvânt la Prefectura Județului Prahova. Aici am văzut ce înseamnă comunicarea în situații de criză. Ulterior, mi s-a propus să fiu purtător de cuvânt la Consiliul Județean Prahova, unde, pe lângă promovarea proiectelor administrative, am încercat să readuc în prim-planul atenției publice personalitățile și locurile de valoare ale județului. Iar de aici, am pășit în lumea milităriei”.
„Profesia este asemenea unui boomerang. Dacă o iubești și o tratezi cu seriozitate, mai devreme sau mai târziu va reveni cu satisfacția rezultatelor”
Liliana Minculescu spune că de data aceasta, schimbarea a fost un pic mai dificilă, ținând cont de rigorile acestui mediu. După primele zile, luase în calcul să renunțe, dar îi venea mereu în minte cât a muncit, cât și-a dorit să izbutească, dar și faptul că nu va putea reveni asupra deciziei odată așternută pe hârtie. „Mi-am dat răgaz și, ușor-ușor, lucrurile au curs înspre bine și aici. Am început să-mi cunosc colegii, să le aflu poveștile, să le prezint lumii întregi, să le promovez activitatea și să ne bucurăm împreună de aprecierile primite. Pentru că și profesia este asemenea unui boomerang. Dacă o iubești și o tratezi cu seriozitate, mai devreme sau mai târziu va reveni cu satisfacția rezultatelor”, mai spune Lili.
Colegii săi au înțeles rolul pe care-l are în echipă și, pe lângă activitățile cotidiene, au răspuns prezent și la misiunile de suflet. „Sunt cele mai frumoase, dar, uneori, și cele mai grele. Pentru că au fost cazuri în care ne-am mobilizat, spre exemplu, pentru oameni trecuți prin foc, la propriu, sau pentru copii bolnavi. La nivel local, avem o colaborare strânsă și cu ceilalți comunicatori ai structurilor Ministerului Afacerilor Interne, iar pentru astfel de cazuri ne unim forțele și încercăm să aducem un zâmbet și strop de bine. Și, cum am învățat în presă, urmăresc evoluția acestor povești de viață și mă bucur atunci când văd că am oferit sprijin unor oameni care își doresc, luptă și reușesc să treacă peste greutăți, neașteptând la nesfârșit ca schimbarea să vină de la alții”, mărturisește ofițerul de presă.
Când vine vorba de familie, „vocea” de la Gruparea de Jandarmi Mobile „Matei Basarab“ Ploiești afirmă că stilul său de lucru este unul firesc: „Mi-am cunoscut soțul când eram jurnalist, așa că este obișnuit ca telefonul să-mi sune la orice oră, iar programul de lucru să fie flexibil. De altfel, împreună am pus pe picioare și grupul umanitar «Pentru tine!», unde timp de aproape trei ani am scris despre cazuri sociale din Prahova, iar pe baza celor prezentate, oameni de peste tot, coordonați de soțul meu, s-au mobilizat pentru cei aflați la nevoie. Împreună, am ridicat case distruse de foc, am ajutat copii și bătrâni care nu aveau de niciunele, am oferit speranță spre vindecare acolo unde boala câștigase teren… Atunci a conștientizat ce înseamnă puterea cuvântului și mi-a înțeles cel mai bine rolul și investiția sufletească enormă pe care o depun în activitatea mea. Pentru copii (sunt mama a doi băieți), lucrurile stau la fel. Atât timp cât mă văd liniștită, cât reușim să ne organizăm pentru toate activitățile, îmbinând utilul cu plăcutul, nu mi-au reproșat vreodată ceva. Ne ajută foarte mult și părinții, iar tata, fost polițist, este cel mai mândru dintre toți că fata lui a îmbrăcat uniforma militară”.
În timpul liber, încearcă să „fugă“ de acasă. De cele mai multe ori, la munte. Iar când nu se întâmplă acest lucru, brodează, ascultă muzică și, evident, citește. „Încerc ca balanța textelor citite să încline mai mult decât a celor scrise. Dar recunosc că poveștile cele mai frumoase, interesante sunt cele pe care le-am auzit de la protagoniștii mei, cum ar fi a unui om care s-a născut în Gulag și pentru care prima bucată de carne mâncată a fost cea de…om. Sau povestea unui pictor «de război și pace» pe care talentul l-a ajutat să supraviețuiască în lagăr, pictându-i pe soldați și bucătărese, dar și, ulterior, în libertate. Sau cum te poate purta viața de la extaz la agonie, într-o zi având tot, fiind celebru, iar în alta aflând un diagnostic fatal care îți spune că fără sănătate ai, de fapt, nimic – povestea regretatului Leo Iorga pe care l-am avut invitat într-o emisiune…”.
„Prin mesajul nostru reușim ceea ce pare imposibil: să unim forțe, să adunăm resurse, să redăm speranța, să ne transformăm în acele mâini prin care Dumnezeu lucrează”
De ce ar alege pentru încă o mie de vieți să scrie, să fie unul dintre oamenii de Comunicare? Pentru că este una dintre puținele profesii care îți oferă șansa să cunoști și să prezinți viața, în diverse forme. „Scriem despre miracolul nașterii, scriem despre inocența și bucuriile copilăriei, însoțim elevul an de an în drumul său cu provocări, reușite, emoții, examene etc., până devine adult… Și scriem iar despre cei care rămân, despre cei care pleacă, despre părinții și bunicii noștri, despre valori, trecut și viitor, despre pasiuni și realizări. Prin puterea aceasta, a cuvântului, sunt momente în care ne luăm «la trântă» cu cele mai mari provocări: boala, suferința, neputința, disperarea. Iar prin mesajul nostru reușim ceea ce pare imposibil: să unim forțe, să adunăm resurse, să redăm speranța, să ne transformăm în acele mâini prin care Dumnezeu lucrează”, adaugă purtătorul de cuvânt de la Gruparea de Jandarmi Mobilă „Matei Basarab” Ploiești.
Lili mai spune că a cunoscut mii de oameni. Despre mulți dintre ei a scris, iar alții i-au fost adevărate lecții de viață. Afirmă cu tărie că niciuna dintre întâlniri n-a fost întâmplătoare și, atât cât îi va fi hărăzit să aibă această putere a cuvântului, o va folosi la intensitate maximă!
Andrei Grigore