Casă în litigiu

Întâmplarea aceasta stranie, căreia nu-i pot găsi o explicație plauzibilă, mi-a fost relatată de un ofițer de poliție. Avea aproape douăzeci și cinci de ani de experiență în această dură meserie.  Odată terminat un caz, te trezești în fața mormanului de dosare, multe încâlcite, cu date contradictorii, cu extrem de puține elemente certe. Atunci, din vraful aflat în fața ta, peste fiecare fiind caligrafiată rezoluția șefului – măsuri urgente de verificare și soluție legală – rezoluție încheiată cu un termen năucitor de concret, tu, ca ofițer investigator, încerci să stabilești, din noianul de priorități, prioritatea zilei. Adică libertatea de a-ți alege acea lucrare penală pe care, până seara, să o poți finaliza, în care să poți stabili adevărul. Cam așa își începuse ofițerul Nițu Florea ciudata sa poveste, pășind printre cuvinte cu o voce domoală, fără inflexiuni. Părea, cel puțin aceasta a fost impresia mea, că nu mi se destăinuie mie, reporterului, ci încearcă să-și lămurească poate pentru a mia oară, sensul nu numai al acelor întâmplări, cât mai ales semnificația relativității adevărului, de parcă teoria relativității a lui Einstein ar fi fost aplicabilă și în meseria de polițist. Dar, pentru a nu vă pune prea mult la încercare răbdarea, cu aspecte colaterale, și cu părerile mele personale despre mereu încercata profesie de polițist, voi lăsa banda reportofonului să se deruleze, încercând ca prin zgomotul tramvaielor ce zguduie din temelie sediul acelei secții de poliție, să recuperez fragmente dintr-o voce uniformă, monotonă, obosită, poate.

„Eram de serviciu, la treime. Treimea înseamnă că noi, cei doi ofițeri operativi de la investigații ne împărțim ziua în trei părți, a câte opt fiecare, și, cu rândul, asigurăm «treimea timpului» astfel încât unul dintre noi să fie prezent în permanență la sediu, ca parte componentă a echipei operative, asta în cazul în care s-ar fi produs un «eveniment». Oricum la noi, în zona centrală a Capitalei, se întâmplă să fie anunțat la fiecare zece minute câte un eveniment și vrând-nevrând treimea se transformă aproape în permanență, iar deseori se întâmplă să fim dați dispăruți de la domiciliu chiar de către copiii sau soțiile noastre. Dar nu despre asta voiam să vă povestesc, despre viața de zi cu zi a polițiștilor operativi, ci despre o întâmplare căreia eu nici acum după atâția ani nu-i pot găsi o explicație logică. Și poate nu mi-aș fi amintit-o dacă astăzi nu ați fi venit și dacă nu m-ați fi obligat, cu privirea dumneavoastră verde-cenușie, să-mi amintesc că ieri, pe când veneam la «treime», am văzut pe vila din intersecția apropiată de sediul poliției, o inscripție: «Casă în litigiu». Dar să revin la întâmplarea aceea sau, mai bine spus, să încerc să vă răspund la întrebarea dumneavoastră stereotipă: «Ce caz deosebit v-a marcat existența de polițist?» Vreau să mărturisesc că acest caz, cel pe care vi-l relatez, nu mi-a marcat în niciun fel existența, el nu m-a făcut nici mai bogat, nici mai sărac, nu m-a propulsat în ierarhia profesională, și nici nu mi-a adus nemăsurate satisfacții sufletești în meseria aceasta pe care mi-am ales-o din convingerea că lumea poate și trebuie să fie tot mai bună. Vedeți? Deja începeți să trăiți cu impresia că vorbesc «în clișee», însă cred că aceasta se datorează faptului că încă nu-mi pot aduna gândurile. Fac o mică paranteză, aceasta se poate datora și aparatului dumneavoastră de înregistrat care mă inhibă, obligându-mă să mă autocenzurez, căci vrând-nevrând te gândești: dacă voi scăpa câteva cuvinte nepotrivite, nu cumva acestea vor ajunge la urechea șefilor? Și… și… pe urmă, Adio! Voi discuta cu presa numai prin intermediul purtătorului de cuvânt, care nu prea știe ce mi s-a întâmplat mie, acum nu știu câți ani, la vila de la intersecția despre care am amintit.”

Instinctiv am apăsat pe butonul „Stop” al reportofonului, iar fața ofițerului investigator s-a luminat. Apoi, calm, ca un vânt cald de primăvară a început să-mi povestească:

„Eram la «treime» când m-am trezit cu un șofer. Îmi spunea că timp de vreo cinci ore, pe când a încercat să-și recupereze cheile de contact, aparatul său de taxat a înregistrat o sumă astronomică pe care el nu putea s-o achite decât cu leafa sa pe nu știu câte luni și, în consecință, îmi cerea sprijinul pentru a sparge ușa unei case. Părându-mi-se prea agitat, prea surescitat, uneori incoerent în ce-mi spunea, l-am rugat pe colegul meu de la circulație să-i facă testul alcoolscopic. Reclamantul nu a avut nimic împotrivă și, după ce a încercat cu o duzină de fiole, toate rămânând cu reactivul galben nealterat, m-am convins că el, șoferul, care se legitimase cu un teanc de documente legale, inclusiv cu foaia de parcurs completată, la zi, încerca să-mi comunice CEVA. Atunci am fost de acord să-l ascult. Și iată ce mi-a relatat: «Astăzi eram schimbul doi și, după ce m-am învârtit pe la Kogălniceanu, pe la Drept, pe la Universitate, fără de niciun folos, m-am gândit să mă duc la Gara de Nord. Acolo, vrând-nevrând, găsești clienți. Așteptam la coada lungă de sub coloane când văd că, dinspre gară, se îndreaptă  către mine doi bătrânei, un bărbat cocârjat, sprijinit de o femeie și mai cocârjată. Amândoi se opriră în fața mașinii mele, rugându-mă să-i duc acasă. Cum eram setos de muncă și cu planul nefăcut, am sărit de la volan și le-am deschis portbagajul unde le pusei cele două geamantane vechi, ușoare, ușoare de parcă în ele ar fi avut numai aer. Apoi, deschisei ușa din spate dreapta, de se urcă femeia, și ușa din spate stânga, unde se urcă bărbatul. Le-am cerut adresa unde să-i duc. Bărbatul a spus: pe Uranus, îți arăt eu casa. Rămăsei puțin surprins. Am luat-o pe linia de tramvai, apoi coborâi la vale pe lângă Cișmigiu, pe lângă Cireșica, intru pe Uranus și deodată, bătrânul îmi spune: Oprește! Acolo era o casă și este și acum, puteți să mergeți să vă convingeți, deși înainte parcă nu o văzusem niciodată. O casă cu o grădină mică în față, cu gard de fier forjat, iar împrejur, de-a stânga și de-a dreapta, mai mult vilișoare. Opresc eu pe colț, cobor, îi deschid portiera doamnei bătrâne, apoi îl ajut să coboare pe bătrânul domn, desfac portbagajul, scot valizele. Bătrânul îmi dă de înțeles că dacă îl ajut să-și ducă bagajele până în casă, îmi vor fi recunoscători… și… știți dumneavoastră… ceva în plus pentru osteneala mea… Eu, fomist, mă reped, iau valizele alea ușoare, o sprijin pe doamna bătrână să urce scările, îl ajut pe domnul să introducă cheia în broască, descui eu cu mana mea și, gentilom, după cum sunt, intru în antreu. De aici se desfăcea o încăpere mai mare, camera de zi, cum spun boierii, apoi în stânga era o ușă, în dreapta o ușă, în față o ușă. Am lăsat valizele lângă o canapea de piele și așteptam ca ei să scobească în portmoneu și să-mi plătească, pe lângă obișnuita cursă și ciubucul cuvenit. Am văzut că nu se prea grăbeau, mai ales că doamna bătrână m-a invitat să șed pe canapea și să servim împreună o cafea, spunându-mi că, probabil, și eu sunt tot la fel de ostenit ca și ei. N-am avut nimic împotrivă. Am șters praful de pe canapeaua îmbrăcată în piele și m-am așezat, timp în care bătrâna doamnă a intrat într-o încăpere, bănuiam eu că este bucătăria, iar bătrânul domn a dispărut și el într-o cameră. După câteva minute, pe măsuța sculptată în marmură roșiatică, doamna a pus o tavă cu trei cești de cafea fierbinte. Erau niște ceșcuțe, ceva mai mari decât un degetar și, în sinea mea, eu, om al șoselelor și al cafelelor cu ghiotura, mi-am zis: păi asta nu-mi ajunge nici măcar până în josul limbii, d-apoi să mă mai și trezească. Dar, minune, după ce am dus-o la gură, după ce am sorbit prima înghițitură aveam impresia că băusem o vadră de cafea, nu dintr-un degetar oarecare. Domnule ofițer, așa ceva în viața mea nu s-a întâmplat să mai întâlnesc. Mi-am sorbit cafeaua aia, care părea că nu se mai termină, apoi am dat să plec. Bătrânul domn mi-a întins un teanc cu câteva zeci de mii de lei, iar eu de bucurie, sau poate de frică să nu-și dea seama că m-au plătit mai mult decât trebuia, le-am mulțumit și am țâșnit pe ușă. Fericit am închis ușa, m-am repezit la mașină, hotărât s-o duc la garaj și să mă laud în fața familiei cât de rentabilă este uneori meseria de taximetrist. Ajungând la mașină constat că nu am cheile. Mi le uitasem în casă. Tăcere. Apăs cu degetul la maximum pe butonul acela nevinovat, care țârâie, țârâie, țârâie și apoi se oprește. Mă gândi că precis s-a ars siguranța. Încep să bat la ușă, strig pe la geamuri. Nimic. Tăcere. Pustiu. Nici un semn de viață. Eu ce să fac? Spuneți-mi, domnule ofițer, ce să fac? Să las mașina acolo? Să mă simt vinovat că am păcălit niște bătrâni? Le dădeam toți banii înapoi, dacă îmi deschideau, dar nu au vrut să-mi deschidă. Și acum taxiul este în fața casei lor. Haideți, rugați-i, să-mi dea cheile înapoi, le restitui banii, suport chiar și cursa. În fond am pierdut o zi, câte lucruri nu am pierdut eu în viața mea? Fac orice numai să îmi pot recupera mașina și să opresc nenorocitul ală de contor care îmi mănâncă leafa pe o jumătate de an. Și-apoi, trebuie să predau mașina la schimbul doi. Dacă ei nu vor să deschidă, haideți dumneavoastră în calitate de Autoritate care apără avutul obștesc, să le spargem ușa și să rezolvăm problema”.

I-am raportat șefului echipei operative despre problema ivită, iar acesta mi-a aprobat să merg în zonă și să văd despre ce este vorba. Am luat-o pe jos, căci de la Secția noastră de poliție și până la intersecția cu pricina nu era mare distanță. Acolo în fața casei, deschisă de reclamantul-șofer, se afla autoturismul Getax. Îl verific, portierele încuiate, portbagajul încuiat. Prin geamul din dreapta mă uit la aparatul de taxat. Pe cadran, cifrele se roteau bezmetic. Nedumerit mă îndrept către casă. Sun. Nimic. Bat la ușă, nimic. Ciocănesc pe la geamuri, nimic. Strig: «Ei, oameni buni, deschideți!» – nimic. Sătui de atâta tevatură, vecinii ies la poartă, întrebându-ne ce căutăm pe la casa aceea pustie. Văzându-mi legitimația pe care o fluturam autoritar, s-au mai domolit în protestele lor, și nu mică mi-a fost mirarea când un bărbat curajos, dintre vecini, s-a apropiat de mine și mi-a șoptit că în acea acasă nu mai locuiește nimeni de vreo doi ani, adică de atunci de când domnul și doamna Protoerescu s-au sfârșit din viață, amândoi, în aceeași zi, la o jumătate de oră după ce fuseseră aduși cu un taxi de la Gara de Nord, când sosiseră cu trenul de la Sinaia.

Intrigat de cele aflate, am telefonat la sediu și am cerut aprobare ca, în prezența martorilor asistenți, să procedez la verificarea afirmațiilor reclamantului. Am forțat ușa. De față erau martorii asistenți, vecinii și partea vătămată, adică șoferul. Intrând în antreu, parcă am recunoscut mirosul de praf stătut, despre care îmi povestise taximetristul, am intrat în acea încăpere, am văzut canapeaua din piele neagră, de vițel, plină de praf pe care se cunoștea că trei persoane șezuseră pe ea. În fața canapelei era măsuța de marmură, descrisă de șofer, iar pe ea trei cești de cafea. Trei cești micuțe, cu desene străvezii, întruchipând o câmpie aflată la marginea unor munți înconjurați de nori, iar pe fundul ceștilor… pe fundul a două cești zațul mucegăit era împietrit. De parcă trecuseră o sută de ani. Din a treia ceșcuță, adică cea din care băuse șoferul, mai izvora o aromă proaspătă de parcă toată țara cafelei se concentrase în degetarul acela. Lângă ceașcă stăteau răsfirate cheile șoferului păgubos.

Vrei să știi, domnule reporter, ce s-a mai întâmplat? Nu s-a mai întâmplat nimic, până ieri, când am rămas surprins văzând acel anunț. Făcusem câteva investigații, dar nu am aflat prea multe lucruri importante. Familia Protoerescu, dispărută în urmă cu doi ani, nu mai avea niciun urmaș direct, dar, ca un făcut, deși nimeni nu trecea dincolo de poarta încuiată, întotdeauna, aici, din primăvară și până toamna, rondurile de flori păreau a fi îngrijite. Dacă vrei, pot să-ți spun că din pură curiozitate profesională, m-am străduit să descopăr cine ar fi putut caligrafia acel anunț: «Casă în litigiu». Știi ce am aflat?… Nu ești curios, domnule reporter? Nu-i nimic. N-am aflat nimic”.