de Stelian Sârbu (Almanah „Pentru Patrie” 2005)
Patrula cu pași rari pe străzile cunoscute, noaptea era mai noapte decât în alte dăți, clopotele de lumină țâșneau din becurile de pe stâlpi, țesând unde gălbui, diluate de lapovița rea, dușmănoasă, vântul învolbura acele de gheață, stropii de apă îi pulveriza într-un clocot mărunt ce se stingea pe manta și obraji, dar sergentul major nu simțea atingerea rece.
Ferestrele caselor pe lângă care trecea erau inundate de lumină, dincolo de ele ghicea febrilitatea pregătirilor din preajma marilor sărbători, trotuarele erau animate de pași grăbiți, brațe încărcate cu pachete lunecau prin noapte, spre destinații precise. Sergentul major sfărâma în el păreri de rău că tocmai acum, în această ultimă noapte din an, nu putea să se grăbească și el, ca ceilalți, să întâmpine prima zi din noul an, să fie împreună cu… Peste oraș alerga bezmetic vântul și lapovița se întețise, dar orașului nu-i păsa, se scutura de răutatea vremii, ca un imens urs sunându-și miile de clopoței de la gât și sfidând întunericul cu reverberații de aur și argint, chiuind nepăsător și vesel. „Aho, aho, copii și frați…” …„Iarna-i grea, omătu-i mare”. Nici pomeneală de omăt, dar glasurile de copii inventau un omăt alb și pufos și cei din case se bucurau de această părere de zăpadă; bicele mușcau cu pocnete prelungi din timpul acesta nemilos care uitase că acum era iarnă și s-ar fi cuvenit ca totul să fie altfel.
Să fie altfel ar fi vrut și el, însă… Patrula, oprindu-se uneori, dar pașii și-i auzea în continuare bocănind pe asfaltul umed ca o prelungire de ecou și știa că așa avea să fie, că așa trebuia să fie până în zori când se va trezi învăluit de pâsla cenușie a începutului de zi. Crezuse că noaptea aceasta avea să fie a lui și a ei, așa se gândiseră amândoi, și cum și unde să petreacă în întâmpinarea acelui minut peste cumpăna anilor când, cu paharele fierbând de șampanie, aveau să ciocnească, să-și ureze „La mulți ani!”, să se privească lung, să râdă, să se sărute…
O cunoscuse… Parcă mai avea importanță unde și când o cunoscuse?! Acum nu mai avea importanță… Îi telefonase că planul lor trebuia amânat, că intervenise ceva urgent și că… Ea îl ascultase, îl ascultase fără să-l întrerupă și, când el terminase de vorbit, îi răspunsese încet, gâtuit: „Bine”, și el simțise că fata avea lacrimi în ochi, și încercase să-i explice s-o îmbuneze; ea nu-i răspunsese, dar nici nu închisese telefonul, și-atunci el o rugase să spună ceva, ea tăcuse în continuare, numai într-un târziu șoapta ei îi ajunsese la ureche, încărcată de regrete și de mustrări nerostite până la capăt. Și asta, sau cam asta, fusese totul… O căutase la telefon mai târziu, în speranța de a reînnoda firul explicațiilor, de a o convinge… Dar telefonul țârâise ca un greier nervos, trezit din somnul lung de iarnă, și receptorul nu-i adusese alături glasul ei, adică pe ea, așa cum ar fi vrut el. Apoi, se grăbise să ajungă la circă și întrebase ofițerul de serviciu dacă îl căutase cineva, dar ofițerul se uitase la el ca la un om picat din lună și încercase să glumească: „Te-a căutat zăpada de anul trecut”. El se așezase pe scaun pândind telefonul, așteptând, sperând. Și de câte ori suna și ofițerul ridica receptorul, el tresărea și ceva ca o undă caldă îl încerca și întorcea capul ca să nu-i observe roșeața din obraji și aștepta ca ofițerul să îi spună: „Te caută o voce blondă”, sau cam așa ceva, și el să ia receptorul și să-i audă glasul, și să-i mai spună ce anume nu se gândise, dar ofițerul nu-l strigase. Și când se făcuse timpul, plecase pe drum, cu inima grea de presimțiri… Se opri în dreptul chioșcului de ziare, acum cu pleoapele ridate ale obloanelor închise, și se căută de țigări, dar nu găsi pachetul pe care-l știa aproape plin. Își aminti că-l uitase pe birou, la circă, avea să-l găsească, însă el acum ar fi dorit să fumeze și n-avea de unde cumpăra, la ora asta, era trecut de unsprezece noaptea. Și pofta, ațâțată de imposibila satisfacere, îl furnica într-un fel aparte, de nedescris, îl irita și-i venea să înjure, și ceva ca o durere insolită urca spre cerul gurii și se infiltra în creier.
Oamenii treceau din ce în ce mai rar și mai grăbiți, cu bărbiile înfipte în piept, și el se simțea mai singur, așa cum nu se simțise niciodată în nenumăratele nopți de veghe. Cum naiba se făcuse că spusese nimic, nu încercase să spună, atunci când comandantul îl anunțase să vină la serviciu. Abia acum monologa în gând. Aducând argumente, rânduind răspunsuri la eventuale replici, încercând să fie convingător, dar nu mai folosea la nimic. Și ea se supărase, neapărat se supărase, și el se străduia să-i explice, să fie persuasiv, însă și acest monolog era inutil, și mai mult îl ațâța și-i sporea pofta aceea nepotolită de a fuma. Din cerul pe care-l bănuia coborât jos de tot, lapovița nu contenea cu spicurile sale înțepătoare pe care le auzea cum caută să se înfigă în manta…
De-acum se apropia miezul nopții, nerăbdarea plutea pretutindeni, și el simțea, ca pe ceva material, cum ultimele minute și secunde se înghesuiau în sacul anului ce mai pâlpâia abia și care avea să spere și el că totul va fi bine și supărarea ei va fi efemeră și o va auzi iar râzând și-l va mângâia cu privirea caldă prefirată prin zbaterea de fluture a genelor ei lungi. Așa ar fi vrut el să fie, dar îndoiala îl încolăcea alunecoasă și perfidă; și din spatele său se auzeau pași mărunți, grăbiți, o fugă, cineva alerga să fie undeva anume, la întâlnirea cu noul an.
Dintr-o dată, parcă totul încremeni, apoi cerul, pământul, casele, erupseseră într-un torent uriaș de zgomote și lumini, de cântece și urări. „La mulți ani!” Și o cuprinse pe ea, și o ridică ușor, legănând-o, și mătasea părului ei îi mângâie obrajii reci, iar de sus începu deodată să ningă cu fulgi mari și moi. „La mulți ani!”, îi spuse și el, și fata se lăsă să alunece lângă el și îi întinse o sticlă de șampanie. Îi răsuci botnița de metal și când dopul țâșni, șampania înflori albă și amândoi sorbiră din sticlă, pe rând, fără să-și mai spună ceva, râzând și căutându-și mâinile fierbinți. Singurătatea lui nu mai era singură, și de sus ningea, ningea, ningea… Într-un târziu, ea se desprinse de el, îl sărută și dispăru… Lapovița rea continua să cadă peste orașul ce răsufla din ce în ce mai ostenit…
Când ajunse la circă, își aprinse o țigară și fumul i se păru dulce așa cum nu fusese niciodată. Ofițerul de serviciu, cu oboseala strivită sub pleoape, îi spuse: „Te-a căutat o voce blondă” și el tresări. Îl privi întrebător și ofițerul de serviciu completă după o pauză: „A spus că te așteaptă, știi tu unde, să te duci acolo cum scapi din serviciu”.
Îl aștepta! Trase cu sete din țigară și privi pe geam. I se păru din nou că afară ningea frumos și liniștit și că ea era lângă umărul lui, sub sclipărul unui uriaș pom
de iarnă și că-i șoptea cu glasul ei atât de drag: „La mulți ani!”…Visa din nou.