de Olimpian Ungherea
(Articol publicat în revista „Pentru Patrie”, august – 1993)
În ultima vreme, ticăloșia a picat peste noi ca un potop. Ca o molimă. Ca o ciumă, de sub aripa căreia zboară prin sufletul nostru, ca o grindină neagră, tot soiul de cumplite mizerii. Oameni serioși, onești, cuminți până la un moment dat, încep brusc să se înjure între ei pentru fleacuri, pentru te miri ce. După înjurături, pun mâna pe par sau pe topor sau pe cuțit și fac moarte de om. Inși respectabili, cultivați, talentați, plini de morgă și dignitate socială, încep deodată să se păruiască în public dezlănțuiți, ca niște huligani, ca niște derbedei de mahala, ca niște găinari de talcioc, trăgându-și unii altora palme și pumni și șuturi în fund, pângărind cu ticăloșia lor ilustre saloane oficiale. Cuvânt de onoare nu mai există. Rușine, nu. Frică, nu. Un vânt sălbatic și desfrânat și corupt bântuie peste zilele noastre, lăsând în urma lui un teritoriu pustiu, în care orbecăim după un dram de noroc. N-avem noroc. Generația noastră s-a născut fără de noroc. Știam că fericirea nu există. Că există doar drumul către fericire. Dar acum – din pustiul destinelor noastre – au dispărut și drumurile. Un infern fără drumuri. Fără speranțe. Fără liniște. Mi-e dor de liniște. Mi-e dor de liniștea cea dintâi a copilăriei! E un strigăt pur retoric. Care copilărie? Copilăria generației mele n-a fost decât un zbucium. Un urlet. Pentru că niciunde sărăcia nu urlă mai sinistru ca în copilărie. Singurul refugiu, pentru o lume suferindă de neliniști convulsive, și de răzbunătoare neîmpăcări, a mai rămas nebunia. Nebunia, ca o stranie țară a făgăduințelor. Nebunia, imperiu mirific, peste care domnesc cele două regine absolute: liniștea și împăcarea! Eroare. Profundă eroare. Așa am crezut până de curând, până când am cunoscut-o pe Liliana Popescu. Prințesa nebuna. Pensionara Azilului de nebuni. Nici în ținuturile imponderabile ale nebuniei nu e liniște. Și nici împăcare. Indiferent de resorturi, ticăloșia germinează și acolo, explodând în monstruoase gesturi vindicative.
Era într-o dimineață de vară, aerul sufocant, prăfos, iritant. Îmi simțeam trupul gelatinos și fierbinte. Eram nervos și când sunt nervos am o mutră de idiot. Dar ce-mi pasă mie că arătam ca un idiot, când prin parcurile orașului meu natal sunt violate fetițe de unsprezece ani, iar în apele cristaline ale lacului de la marginea cetății sunt pescuite uriașe geamantane din lemn, în care sunt înghesuiți oameni despicați, ciopârțiți de alți oameni care n-au plătit încă pentru crimele lor? Meseria mea este să prind criminali. Și prind. Nu stau degeaba. Dar, crimele, de la o vreme, sunt prea multe, iar criminalii prinși prea puțini. Ultimul asasinat s-a petrecut alaltăieri, în Grădina publică, pe malul lacului: o mână feroce a căsăpit un bărbat încă tânăr, nu l-a mai vârât însă într-un geamantan de lemn și l-a abandonat la vedere, pe faleză, ca un trunchi despicat de un fulger îngrozitor. În aceeași zi, cadavrul a căpătat identitate. Petre Crețulescu. Când va fi identificat și asasinul? Și cum să nu fiu eu nervos și să nu arăt ca un idiot, când nu știu să răspund acestei teribile întrebări? Pe acest fond de crispare și neputință și aer canicular, am cunoscut-o pe Liliana Popescu. De o frumusețe răpitoare. Blondă, privire albastră, părul luminos, pieptănat prelung, peste umeri, ca o maramă aurie. Zveltă, tipul sportiv, minion, felin. Avea un zâmbet deopotrivă timid și provocator. Timbrul vocii era percutant. Chipul senzual, seducător. Era îmbrăcată modest, dar curat și de un bun gust desăvârșit. Ofițerul de serviciu o condusese până la mine, mi-o lăsase plocon în birou, plecase apoi la treburile lui. Rămăsesem doar eu și frumoasa blondă. Ne priveam amândoi curioși. Eu, curios și nervos și dur. Ea, curioasă și blândă și calmă. Nu ne unea decât curiozitatea. Am invitat-o să ia loc, s-a așezat, m-am așezat și eu, am așteptat. Un criminalist, înainte de toate, trebuie să deprindă știința așteptării. N-am așteptat prea mult. Necunoscuta din fața mea a început să vorbească domol, cuminte, cu glasul scăzut, strunit de o uriașă forță interioară, iradiind în jurul ei o putere și persuasiune.
Domnule căpitan, mă numesc Liliana Popescu, am împlinit douăzeci și doi de ani, nu am părinți, nu am familie, sunt internată la Azilul de nebuni. De zece ani stau la Azilul de nebuni. Adică, de atunci de când oamenii au spus că eu aș fi înnebunit. Și dacă așa au zis ei, așa a fost. M-au internat acolo, am crescut acolo, acolo e casa mea. Azilul de nebuni suntem o familie mare și unită și ne ajutăm și ne iubim unii pe alții. Toți am venit acolo cu numele noastre din cealaltă lume, adică din lumea dumneavoastră, domnul căpitan, dar la Azil am căpătat nume noi. Ca într-o familie nouă. Mie, toată lumea îmi spune Prințesa. Nu știu de ce mi-au spus așa. De altfel, niciodată nu știm prea bine de ce facem un lucru sau altul. Dar îl facem, și e bine, și trăim, pentru că omul nu poate să le știe pe toate câte le face, și să le explice, și să le motiveze. Le face și gata. Ce, dumneavoastră nu vi s-a întâmplat să faceți un anume gest, sau faptă, sau să gândiți un anumit gând, și să nu știți de ce ați făcut sau gândit lucrul acela? Deci, eu sunt Prințesa de la Azilul de nebuni. Bineînțeles că pe frontispiciul porții, la intrare, acolo în marea noastră familie, nu scrie Azilul de nebuni, ci Clinica numărul șapte, dar toată lumea orașului îi spune Azilul de nebuni. Și noi între noi îi spunem la fel: Azilul de nebuni. Numele acela oficial de la poartă e ca un pansament care acoperă rana, și rana nu se vede, nu? Și nu poți spune că te doare piciorul din cauza pansamentului, nu poți numi durerea cu numele pansamentului, ci o denumești cu numele acelei răni care nu se vede. Așa e corect. Iar rana noastră, care nu se vede – este nebunia. Așadar, eu sunt Prințesa de la Azilul de nebuni, care cândva, demult, tare de mult, s-a numit Liliana Popescu. Dumneavoastră nu trebuie să-mi spuneți cine sunteți pentru că vă cunosc. Vă urmăresc numele prin ziare, v-am citit toate cărțile, în gândurile mele suntem vechi prieteni. De aceea am și venit la dumneavoastră, pentru că numai dumneavoastră mă veți înțelege. Pentru că numai dumneavoastră, care ați trăit atâtea și atâtea terifiante întâmplări polițiste, pe care apoi le-ați povestit oamenilor spre luare-aminte, puteți înțelege povestea mea… Părinții mei au fost săraci, locuiam într-o cocioabă din Mahalaua Ferentari. De jur împrejurul nostru, mizerie, sărăcie, țigani, câteva cârciumi afumate, o librărie ponosită, un debit de tutun cât un ochi de fereastră, un chioșc de ziare, peste tot praf, câini vagabonzi, gunoaie, oameni necăjiți. Necăjiți, dar nu ticăloși. Ticăloșia a venit de undeva, dinspre centrul orașului. Aveam doisprezece ani, neîmpliniți, tata mă trimisese după gaz, la o stație PECO, tocmai la capătul mahalalei, era coadă, am stat cu bidonul la coadă, am stat mult, se înserase, am cumpărat gaz, am plecat, am luat-o pe scurtătură, pe niște străduțe pustii și chioare, ca să ajung mai repede acasă. Pe drum am întâlnit o cunoștință, un băiat mai mare, avea douăzeci de ani și era fiul, unicul fiu al unui avocat care îl apărase pe tata într-un proces cu niște țigani care ne furaseră un cal. Fusese un proces lung, tata l-a câștigat, a recuperat banii de la hoții ăia, în câteva rânduri avocatul venise în casa noastră cu băiatul lui. De atunci l-am cunoscut.Când ne-am reîntâlnit pe străduțele acelea pustii, aproape că ne-am bucurat, ne-am salutat, am făcut câțiva pași împreună. Apoi, deodată, s-a întâmplat ceva îngrozitor: tânărul acela frumos și elegant și puternic m-a apucat brusc de gât și m-a pocnit cu pumnul în cap. Am leșinat. M-am trezit într-o grădină cu pruni, pe când încerca să mă violeze. M-am zbătut, am încercat să țip înspăimântată de moarte, mi-a astupat gura cu mâna, l-am mușcat de mână, atunci m-a pocnit iarăși de câteva ori în cap. Am leșinat din nou. Când m-am trezit din nou, după miezul nopții, eram plină de sânge și cu hainele rupte. Aveam dureri îngrozitoare. Abia am ajuns acasă, le-am spus părinților prin ce nenorocire trecusem și cine îmi făcuse porcăria aia. Tata parcă turbase. Mama plângea. M-au spălat, m-au îngrijit, mi-au dat niște ceaiuri și am adormit adânc. Somn de moarte… Am zăcut așa trei săptămâni. Când m-am trezit, parcă eram pe altă lume. Casa noastră parcă se mai luminase. Aveam mobilă nouă, covoare noi, în ochii părinților mei luceau niște steluțe triste. Mă uitam, mă minunam, nu înțelegeam.
Apoi, câteva zile mai târziu, pe când mă înzdrăvenisem și ne aflam numai noi două acasă, mama și eu, mama mi-a spus, cu lacrimi în ochi, dar și cu o ciudată fericire printre acele lacrimi, că domnul avocat, adică tatăl tânărului care mă violase atât de bestial, a aranjat cu tata să nu-l dăm în judecată, să-l iertăm, să nu facem acte în justiție, iar el ne despăgubește cu o sumă mare de bani, cât să ne ajungă să ne construim o casă nouă. Și tata și mama fuseseră de acord cu acest târg. Atunci am simțit, domnule căpitan, pentru prima dată începutul nebuniei din capul meu. Aflând această sinistră veste, n-am țipat, nu m-am revoltat, ci țin minte că am început să cânt. Era un cântec pe care îl auzisem cândva, la o cârciumă. Îl cânta un bărbat răgușit și supărat, și cântecul începea cu aceste cuvinte de o cruntă jale: „Ecaterino, vedea-te-aș moartă/ Cu dric la poartă/ Și cai mascați”… De atunci, nebunia mea s-a accentuat mereu, pe măsură ce, în locul vechii cocioabe, se înălța o mândrețe de casă. Noul nostru cămin. Era o nebunie blândă, dar incurabilă. După ce și-au terminat casa, părinții mei m-au dus pe la doctori, mi-au căutat leac, n-au găsit. Singura soluție a fost să mă interneze la Azilul de nebuni.
Aici mi-am regăsit adevărata mea familie. N-am mai vrut să-mi revăd părinții niciodată. Când îi vedeam mă cuprindea o spaimă teribilă, făceam crize îngrozitoare, cu spume la gură, cu spasme, cu chinuri, dar și cu luciditate pe aceeași măsură. Eram perfect lucidă de tot ceea ce făceam, de stările prin care treceam. Așa am scăpat de tirania părinților, regăsindu-mi marea familie: Azilul de nebuni.Acolo am crescut, m-am liniștit, am citit munte de cărți, am învățat meserie frumoasă: sunt croitoreasă. Nu lucrez decât pentru familia noastră: halate, cearșafuri, fețe de pernă, cămăși de noapte, bluzițe de vară, lucruri ușoare, pentru că uitați-vă cât sunt de fragilă! Și pentru că știu să vorbesc frumos, să povestesc frumos, să mă port frumos, toți mi-au spus Prințesa. Mi se potrivește mai bine decât Liliana Popescu. Sunt, într-un anume fel, răsfățata Azilului. Pot să ies din curtea aceea imensă, împrejmuită de gard înalt din beton armat, când vreau eu. Mă duc ba după țigări, ba altcineva mă trimite după ziare, sau după prăjituri, sau să cumpăr nu știu ce fleacuri, eu nu refuz pe nimeni. Plăcerea mea cea mai mare este să servesc pe toată lumea, să fiu de folos, să fac un bine și să aud mulțumiri, în jurul meu. Toți îmi mulțumesc și eu sunt fericită. Numai că, uneori, îmi pierd șirul gândurilor, nu mai știu ce fac, nu mai țin minte ce am făcut, eu știu că asta e boala mea, și atunci ca sa mă smulg din ghearele ei, cânt. Cânt până mă trezesc. Ceea ce este însă îngrozitor de trist, e că nu știu decât un singur cântec. Este același cântec pe care l-am plâns când mama mi-a spus că ne vom construi casa nouă…Așa au trecut anii, m-am făcut fată mare, timpul vindecă toate rănile lumii, numai rănile mele sunt la fel de puternice ca la început. Oamenii mă trădaseră, părinții mă trădaseră, mă uitaseră, m-a trădat și timpul. Eu însămi trebuia să fiu vindecătoarea propriilor mele răni. Astfel, as fi devenit o eternă abandonată, o eternă condamnată la nevindecare.Vedeți dumneavoastră, domnule căpitan, toți avem niște neîmpliniri lăuntrice, niște dureri adânci, niște obsesii care ne dor cumplit. Și dumneavoastră aveți obsesii și vă eliberați de ele scriind, povestind, mărturisindu-vă oamenilor. Eu cui să mărturisesc, cui să mă lepăd de obsesiile mele ca sa mă vindec? Cine are timpul și curajul să asculte o nebună? Și atunci, m-am regăsit pe mine însămi, în stare să mă ascult, să mă înțeleg și să mă vindec.
Astfel, am trăit revelația dedublării. Două fete zac în trupul meu: una blândă și cuminte; cealaltă, aspră și neiertătoare. Două puteri crescute din aceeași tulpină. Două fulgere pe același cer întunecat: unul luminează calea drumeților târzii; altul spintecă acoperișul unei case, pârjolind deopotrivă piatra și oamenii…Primul fulger l-am azvârlit acum trei ani asupra casei cele noi: casa părintească. Am stropit-o cu benzină, am înconjurat-o cu foc, casa a ars până-n temelii, acolo a fost și mormântul părinților mei. A fost începutul drumului meu către vindecare. Un an mai târziu, a ars și casa avocatului, din buricul târgului. Fulgerul meu a fost necruțător, n-a iertat pe nimeni: casa, avocatul și nevasta avocatului. Singurul care a scăpat a fost băiatul lor, tânărul acela frumos, elegant și puternic, care mă răstignise cândva, noaptea, într-o grădină de pruni. Am aflat mai târziu că se mutase într-o garsonieră, în alt capăt al orașului, că se certase cu părinții, nu se însurase, trăia singur și desfrânat, lucra ca funcționar la Primărie. Fulgerul cel bun i-a luminat calea către mine, a venit către mine cu brațele deschise, l-am ademenit cu farmecele mele, n-a mai recunoscut în mine puștoaica pângărită de altădată, l-am dus într-o noapte să facem dragoste sub stele. Atunci a izbucnit celălalt fulger, pedepsitorul. A lovit crunt și drept și fără ură, așa cum lovește călăul executând o sentință. Numele celui condamnat: Petre Crețulescu. Execuția a avut loc alaltăieri, pe malul lacului din Grădina publică. Drumurile vindecării mele s-au terminat. Fata cea rea din mine a dispărut. A rămas numai nebuna. Prințesa nebună. Iar acum, după ce v-am spus povestea ei, mă conduceți dumneavoastră, domnule căpitan, la Azilul de nebuni, sau mă duc singură?
Liliana Popescu, alias Prințesa de la Azilul de nebuni, s-a uitat la mine, câteva secunde lungi, cu priviri pustii și albastre. A oftat de câteva ori, apoi și-a lăsat căpșorul auriu și pletos pe un umăr și a început să cânte încetișor, ca un murmur de o tulburare sfâșietoare: „Ecaterino, vedea-te-aș moartă/ Cu dric la poartă…”