Ce ar trebui să însemne Crăciunul pentru un bun creștin? Cum ar trebui să întâmpinăm această mare sărbătoare, dincolo de pregătirea mesei de sărbători și a darurilor?
Pentru fiecare, ar trebui să fie propria coborâre în noi, propria lucrare cu sinele nostru, pentru că este o sărbătoare atât de frumoasă Crăciunul! Este singura minune care vine din cer. Celelalte se întâmplă pe pământ. Dar aceasta este singura minune care vine din cer, fiindcă Hristos, prin actul Nașterii Sale printre noi, făcându-Se Om, asemenea nouă, în afară de păcat, nu face altceva decât să coboare cerul până la pământ și să înalțe pământul până la cer. Crăciunul trebuie să ne cuprindă pe fiecare dincolo de interesele noastre, dincolo de daruri, dincolo de „magia Crăciunului”, care este o expresie folosită excesiv și incorect. Hristos nu face magii. Hristos face minunea de a Se Întrupa, de a Se face asemenea nouă, de a ne iubi. Și de aceea Crăciunul, care este Întruparea, Nașterea lui Iisus Hristos, reprezintă smerenia Bethleemului, o lecție pentru fiecare dintre noi despre smerenie. Hristos nu Se Naște într-un palat regal, nu Se Naște undeva în abundență, ci în cel mai sărac loc de pe pământ. Lumea nu avea timp să-L primească, era ocupată și atunci, cum suntem noi cu pregătirile de Crăciun, cu tot felul de cadouri, de petreceri. Domnul își găsește găzduire undeva, la marginea orașului, într-o peșteră ce era folosită de păstorii din zonă ca și staul de animale. Acolo, în ieslea săracă, Se Naște cel mai mare Împărat al lumii, Împăratul inimilor noastre. Este o lecție despre smerenie. Iată, nu Se Naște într-o maternitate de lux, dar această peșteră în care Se Naște Mântuitorul devine cea mai mare și frumoasă maternitate. Acolo trebuie să ne raportăm noi în aceste zile de sărbătoare și să fim mai puțin atenți la tot felul de reclame, de supermarketuri, de pregătirile acestea în care uităm să celebrăm cu adevărat Crăciunul. Nu poți să cânți colinde cu gura plină, nu poți să slujești Liturghia cu burta plină. De aceea Ajunul este Ajun, înseamnă postire. Trebuie să fim foarte atenți la sărbătoarea pe care Biserica o recomandă. Ne-am antagonizat foarte tare și am schimbat sensul sărbătorii. Toată lumea se ghiftuiește. Suntem plini de târguri de Crăciun… Petrecem acasă, petrecem peste tot. Mi se pare că lumea coboară așa, este o cădere între aburii de vin și ciolanul afumat și am uitat de fapt că sărbătoarea aceasta este bucuria. Nu judec, dar transmit lucrul acesta cu toată dragostea și ca un semnal de alarmă venit nu de la mine, ci din copilărie, pe care îl trag și eu prietenilor și celor care îmi stau prin preajmă, și propriului meu copil, și tuturor celor apropiați mie. Încercăm să fixăm sărbătoarea aceasta ca un obiectiv de viață spirituală și uneori nu suntem atenți.
Cum era Crăciunul în perioada copilăriei dumneavoastră?
Eu vin de aici, de undeva, dintr-un sat din Bărăgan, în care Crăciunul se trăia frumos, în simplitatea lui. Îmi amintește de mama… Ea era sărbătoarea acasă, ea ne aduna așa cum o cloșcă își adună puii sub aripi… Mama făcea ca în casă să fie întotdeauna mirosul acela de bucurie, de mâncare bună, de cozonac, dar ne implica pe fiecare dintre noi. Eram toți băgați cu mâinile în aluatul frământat de ea și făceam toți parte din atmosfera aceasta, toți participam la treburile casei. Cu primenirea așa frumoasă, pentru că ei nu vorbeau despre împodobire, ci de primenire, adică o bucurie care îți implica și ființa. Nu doar te schimbai de lucruri, ci te primeneai și era o bucurie extremă. Mi-aduc aminte cum în jarul acela încins de la soba la care gătea, punea câteva bucăți de rășină și mergea să tămâieze pe cei plecați. Mă fascina când eram copil faptul că femeile satului meu, când ajungeau la cimitir, de fapt nu își plângeau morții, ci le vorbeau. Le spuneau ce mai este pe acasă, că au venit copiii, le povesteau despre cei dragi ai lor de parcă cei plecați nu ar fi morți, ci ar fi vii, și de asta Biserica noastră este frumoasă. De aceea Crăciunul și toate sărbătorile mi-aduc aminte de mama, de bucuria de a ne strânge toți în jurul celui mai frumos loc, vatra. Locul în care ardea focul, în care depănam amintiri și povești frumoase, în care toți ne adunam acasă, nu umblam pe altundeva, și totul era o sărbătoare. Acum s-au schimbat satele noastre, sunt depopulate… Nu mai iese fum pe hornul caselor… Îmi amintesc atunci când, copil fiind, mergeam la colindat. Îmi legam trăistuța de gât, era zăpadă mare și tare bucuros veneam înghețat lângă mama și vărsam din traistă ceea ce primeam: câte o nucă, un covrig, câte ceva de la vecinii mei și toți eram bucuroși. Umblam, cete, cete. Iar acum, când merg în Ajun acasă, las poarta deschisă. Am fost foarte trist anul trecut când nu a venit nici măcar un colindător… Nu mai avem copii… O spun cu durere în suflet, suntem aproape de o cumplită iarnă demografică pentru că se nasc mulți copii în Diaspora și puțini în țară… Pe vremuri, eram mulți, mulți copii și toți ne bucuram și ne jucam cu nasul roșu, așa, și cu mâinile înghețate prin zăpadă, iar acum când mă duc acasă, văd că pe coșurile caselor nu mai iese fum. Când mergeam cu Părintele meu cu Botezul, cu Crăciunul, spunea că parohia nu se calcula în familii, adică satul nostru spunea că are 200 de fumuri. Când ziceai 200 de fumuri, însemna că acolo erau case locuite. Acum văd foarte puține fuioare de fum ridicându-se deasupra satului meu, din ce în ce mai multe ruine, că și casele erau făcute din lut. Așa cum spune Scriptura, a luat Dumnezeu pământ cu mâinile sale și l-a făcut pe om. Omul este făcut din pământ și ei își făceau în Bărăgan casele din lut. Nu erau case mai frumoase și mai mângâiate ca și casele noastre. Bunica întotdeauna își mângâia casa. Când o lipea cu lutul acela, ne uitam că rămâneau urmele palmelor ei ca o amprentă, ca o memorie a mâinilor ce se punea pe case. Erau mângâiate caselor lor ca și copiii. De aceea erau frumoase, primitoare, văruite, primenite. Asta era sărbătoarea, asta era Crăciunul. Era bucuria de a trăi în locul ăla mic, în cămăruța bunicii unde se depănau poveștile și toți ne strângeam în căsuțele acelea mici. S-au prăbușit și ele, au coborât în pământ odată cu ei… Fiind din pământ zidite, ca și omul, plecând ei, pleacă și casele lor, coborându-se în lutul acesta. De aceea, uneori, Crăciunul acum, când merg acasă, mă mai întristează. Întotdeauna merg și la cimitir să mai vorbesc cu mama, să vorbesc cu cei dragi ai mei, povestindu-le ce mai e pe acasă, așa cum o făcea și mama cândva…
Ce amintiri de suflet vă leagă de Ministerul Afacerilor Interne?
O mulțime de amintiri frumoase! Aici m-am refugiat într-o extensie a familiei mele, nu a doua familie, ci familia mea! De 24 de ani sunt camaradul vostru și fac parte din această minunată familie a celor care se află în slujba semenilor, pentru că, spunea Hristos, nimeni nu are dragoste mai mare pe Pământul acesta ca acela care își pune viața pentru semenii săi. Iar camarazii mei, toți slujitorii din Ministerul Afacerilor Interne, fie polițiști, fie pompieri, fie jandarmi, fie din toate structurile, nu fac altceva decât să se îngrijească de viața semenilor lor, de a purta de grijă copiilor noștri pentru ca ei să se întoarcă sănătoși acasă de la școală sau de oriunde vin. Într-o lume din aceasta confuză, destul de agresivă, oamenii noștri își fac datoria pentru ca nouă să ne fie bine. Atunci când am venit aici ca preot, am avut puțin temerea că vin într-un sistem destul de riguros, și mi-a fost dat să întâlnesc oameni minunați care, pentru prima dată când am mers cu Botezul, m-au primit exact ca și în casa lor, cu bucurie extraordinară, cu toată dragostea lor și cu toată deschiderea. Acestea sunt minunile pe care le-am trăit alături de voi, de fiecare dintre voi, pentru că fiecare zi pentru mine este o minune. Iată, așa, trebuie să facem fiecare din locul de muncă, pentru că ne petrecem mult mai mult timp împreună decât cu familia noastră, mergem acasă obosiți, ne odihnim și dimineața ne întâlnim. Aceasta este prietenia. Solidaritatea noastră ar trebui să fie ca un dar al Crăciunului și un simbol al iubirii ce ne-o purtăm unii altora. Fiecare încurajare pe care am primit-o de la voi m-a onorat! De aceea ar trebui să fie un Crăciun permanent, adică o bucurie permanentă în viețile noastre. Și l-am trăit în fiecare zi alături de camarazii mei, cum îmi place să spun le spun colegilor mei din MAI.
Cum vă percep studenții Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”?
Și Academia de Poliție face parte din fișa postului de iubire și de inimă, pentru că sunt tineri și au nevoie de noi. Mă primesc și ca pe un coleg de-ai lor, dar și ca pe cel mai bun prieten. Zicea un părinte că noi, preoții, nu suntem stăpânii credinței, ci slujitorii bucuriei celorlalți. Eu așa înțeleg să-mi fac treaba. Și acolo copiii mă păstrează în tinerețea lor și mă păstrează și pe mine în firea mea, pentru că sunt extrem de serioși, extrem de maturi. De curând am vorbit cu o uceniță de-ale mele, care a terminat Academia de Poliție în vară și a fost șefă de promoție. A fost repartizată la Suceava. Ieri m-a sunat și m-a întrebat dacă o pot primi duminică pentru că vrea să-și cumpere bilet de tren și să vină de la Suceava ca să stea de vorbă cu mine. Îmi place să fac parte din viața lor, așa ar trebui să facem toți. Când este ziua lor sunt lângă ei, când merg la fotbal sunt lângă ei, când sunt triști și suferă din punct de vedere sentimental. Sunt tineri, se îndrăgostesc, au problemele lor, am trecut și noi prin asta… Eu sunt lângă ei. Am primit și o scrisoare a unui student anonim, un mesaj care m-a tulburat, un mesaj de suflet… „Nu credeam vreodată că am să mă apropii de Biserică atât de mult, însă modalitatea aceasta modernă pe care ați adoptat-o în acest spațiu micuț m-a făcut să vin zilnic aproape… Găsind de fiecare dată Biserica deschisă, liniște profundă, suflete calde de cele mai multe ori, aproape imposibil să nu te întorci. Nimeni nu te arată cu degetul, te rogi în voia ta, așa cum știi, pentru că nimeni nu e perfect. (…) E incredibil, poate nu sunteți singurul, poate mai sunt preoți care au aceeași mentalitate, însă mă-nclin în fața dumneavoastră pentru toate acțiunile pe care le faceți să ne apropiați mai tare de Dumnezeu, de locul de unde este împărțită iubirea, liniștea, siguranța, răbdarea, iertarea și înțelepciunea… Semnat: un simplu student.” Nici măcar nu știu cine era și nici nu m-am interesat cine este studentul, am luat-o ca pe o scrisoare care-mi certifică dragostea lor. Mai cu seamă, nu ei au nevoie de dragostea mea, ci eu am nevoie de dragostea lor și o găsesc. Academia de Poliție este un loc minunat, avem niște studenți minunați, viitori polițiști minunați. Le spun întotdeauna familiilor să creștem copii frumoși. Pentru că acum în criză este familia, noi i-am dus uneori pe marginea prăpastiei, nefiind atenți la adierile sufletului lor și, de multe ori, în confortul nostru, am uitat să-i ascultăm…
Ce ne puteți spune despre noua biserică a Academiei de Poliție?
Uneori nu putem merge doar în barca vieții noastre. Vin furtuni pe mare, iar într-o barcă nu poți să ai controlul. Te poate dărâma repede o furtună, te poți lovi de stânci și te poți pierde ușor. Atunci când te urci într-o corabie și la cârma ei se află Hristos, ești mult mai bine. Și de aceea această biserică din lemn este ca o corabie, ca o arcă în care sper ca ei să-și găsească nu doar un loc de rugăciune, ci un loc de bucurie sufletească. Este o biserică frumoasă, izvorâtă din dragostea și lacrima lor, din dragostea și jertfa unor oameni minunați din Ministerul Afacerilor Interne și din lume. Este refugiul acela pe care îl conturăm ca pe o poveste care ne spune despre un împărat din China Antică. Acesta avea un pictor care lucra foarte frumos. Dar, nefiind mulțumit de o anumită pictură, l-a chemat acest împărat și l-a condamnat la moarte. Și înainte de a-l executa, i-a spus că are o ultimă dorință. „Să-mi aduceți un șevalet, să-mi aduceți pânză, să-mi aduceți pensulele, să-mi aduceți culori și să mă lăsați să mai pictez pentru ultima dată”. Și atunci s-a apucat și a pictat la început un soare frumos, luminos deasupra, un cer superb albastru, un munte cu creștetul așa albit de zăpadă și cu brazi frumoși verzi, iar la baza muntelui, un râu albastru ca și cerul frumos curgând într-o vale. Apoi a pictat o barcă, s-a urcat în ea și a plecat… Noi, din urâtul lumii ăsteia, putem pleca atunci când vrem. Așa am gândit și această biserică de la Academie. Este asemenea unei bărci, în care ne putem urca atunci când răul lumii ne copleșește și ne putem croi noi singuri propria direcție și traiectorie în viață, fiind sub protecția lui Dumnezeu. Este ca un scut între urâtul lumii și frumosul din ea pe care copiii aceștia îl zugrăvesc. De fapt, acolo nici nu prea avem icoane. Singurele icoane sunt studenții noștri, icoane vii ale chipului lui Dumnezeu în lume. Pentru că sunt minunați tinerii noștri, sunt frumoși și avem de învățat multe de la ei, de la fiecare dintre ei. De aceea mă simt foarte bine între ei și nu doar acolo, ci și la Spitalul de Urgență „Prof. Dr. Dimitrie Gerota”, unde este multă suferință. Avem o bisericuță acolo. Mă întâlnesc cu bolnavii și cu medicii care sunt tineri și de excepție. Vă mărturisesc faptul că avem o echipă medicală extraordinară la acest spital. Chiar ieri am fost la ei cu un concert de colinde, împreună cu studenții de la Academie. Le-am spus că eu pendulez între aceste două bisericuțe pentru a le fi aproape. Colegii mei sunt minunați, ostenitorii Ministerului de Interne și toți camarazii mei sunt oameni minunați. Sunt integrat în această familie atât de frumos și, după cum am mai spus, nu voi aveți nevoie de dragostea mea, ci eu am o nevoie acută de dragostea voastră, de zâmbetul vostru, de întâlnirea zilnică cu voi la jobul nostru aici.
Pe 16 decembrie, colindele au răsunat pentru prima dată în lăcașul de rugăciune al Academiei de Poliție. Ce sentimente v-au cuprins în acele momente?
Pot spune cu cuvântul Scripturii… Ca în Biserica Slavei, stând Doamne în Ceruri… Am fost în Cer. A fost primul colind. Încă nu este sfințită biserica, dar am simțit că în pereții aceia frumoși, cu miros de lemn, pătrunde gândul curat și sfințenia colindelor noastre. Am vrut să fie primul colind. Și studenții m-au bucurat atât de mult că au impregnat această clădire, înainte de sfințirea ei, cu atâta curaj, cu atâta bucurie. Vreau să fie o Biserică a tinerilor. Și eu le spun întotdeauna: nu vă primesc în Biserică dacă nu zâmbiți. Este o Biserică a oamenilor care zâmbesc. Și încă ceva, după fiecare Liturghie, le spun și tuturor studenților, așa, pentru că mai avem o bisericuță, un paraclis mic în interior, la sălile lor de curs, între dormitoarele lor, între sălile de curs, unde ei stau aproape tot timpul, o folosesc și ca pe sală de lectură. Vin, se așază și citesc, învață, se roagă. Este o emulație sufletească extraordinară. Și după fiecare Liturghie, le spun ca atunci când pleacă, atunci când ies din Biserică, imediat să-și sune mama și să-i spună „Te iubesc, mama!”. Pentru că știu câtă jertfă stă în dragostea mamei. Și îi văd lăcrimând așa pe alei, vorbind cu mama. Spune-i și tatălui… Dar întotdeauna mama transmite, ca și Maica Domnului. De 2000 de ani nu a obosit să ne țină în brațe, cum se ține pruncul. De 2000 de ani se roagă pentru noi și când avem ceva de spus, ea intermediază, cum fac și mamele noastre acasă. Se duce la Hristos și spune „Te rog să ai grijă de ei!”. Așa face mama. Întotdeauna! Și de aceea trebuie să avem grijă să îi spunem mamei că o iubim. Într-o zi, a venit la mine o studentă, care a terminat Academia anul acesta, și mi-a spus plângând: „Părinte, părinții mei au murit… Eu pe cine să sun???” Și atunci am întrebat-o pe cine mai are. „Pe bunica, ea m-a crescut”, mi-a răspuns. I-am zis „Sun-o pe bunica ta. Și spune-i «Te iubesc, bunica! De două ori! Te iubesc pentru că ai născut-o pe mama și, cum ai crescut-o pe ea, m-ai crescut și pe mine»”. Iar când a avut jurământul în vară, i-am spus să vină cu bunica la mine ca să o cunosc. A venit la biserică și a vrut să-mi sărute mâna și nu am lăsat-o, i-am sărutat eu ambele mâini care au crescut minunea asta de fată. Niște mâini aspre de la țară în care se vedeau mâinile bunicii mele, ale mamei mele și ale tuturor mamelor sfinte ale acestui pământ care au crescut copii atât de frumoși. Când au colindat copiii, nu i-am văzut doar pe ei. Și-am văzut șiruri-șiruri de mame și bunici frumoase care au venit să colinde în această biserică. Și-am văzut în copiii aceștia și în colinda lor semnul că neamul acesta este atât de frumos și are atâta vigoare încât nu mi-e teamă. Neamul acesta este frumos prin colinda lui, prin tinerii lui, prin sărbătorile lui, prin oamenii aceștia minunați pe care Dumnezeu mi-a dat ca să mi-a dat ca să le fiu slujitor.
Ce mesaj aveți pentru lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne?
Toată viața să le fie o sărbătoare. Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, a Anului Nou, a Bobotezei, pentru că, iată, este un ciclu lung de frumoase sărbători, să aducă în casa fiecăruia dintre noi bucuria și lumina sfântă. Inima fiecăruia să devină o iesle curată în care să se nască pruncul Hristos. Să fie prilej de rugăciune, de milostenie, de participare la Liturghie, să fie semn de strângere în brațe a copiilor și a părinților. Să fim puțin mai buni în această lume atât de înlăcrimată și conflictuală. La mulți ani! Sărbători fericite! Un An Nou cu bucurii și multă sănătate!
Natalia Traicu