de Traian Tandin
(Revista „Pentru Patrie” Ianuarie 1981)
Noaptea părea că ne făcuse rost de treabă pentru amândoi. Începuse o ploaie torențială și un vânt tăios. Peronul stației se golise, iar puținii călători se retrăseseră în cele două săli de așteptare și în sala de la casele de bilete. Pe toți îi legitimam, nesesizând ceva suspect la careva dintre ei. În stație, la linia a treia, văd garată garnitura unei curse de persoane care urma să ia drumul Simeriei abia la ora 4 dimineața. Cunoscând că fauna se ascunde uneori și în aceste garnituri, controlăm vagoanele de la cap la cap. Nu dăm decât peste câțiva călători adormiți ce urmau să plece dimineața cu trenul. Parcă s-au ascuns cu toții. Ne așezăm și noi într-un vagon, pe o banchetă, la fereastră, de unde supraveghem peronul, intrările în sălile de așteptare și la casele de bilete. Ne ajută și lumina din stație.
-Hai, acum povestește-mi, mă îmbie nea Verza. Zi-mi despre figura cu monedele false de trei lei. Încep să-i spun. Din când în când, ne aruncăm privirile pe fereastră. Spre stație. Nimic. Ploaie. Vânt. Și liniște. Din punctul nostru de vedere. După un timp, mă ridic și mă duc în capătul vagonului. Lângă ușă, să iau puțin aer, căci simt cum mi se închid pleoapele. Nea Verza, după atâția ani de serviciu numai noaptea, nu are nicio problemă. Nu-l încearcă nicio undă de somn. Deschid ușa vagonului în partea dinspre combinat și respir adânc aerul curat, ozonat de ploaie. Furnalele combinatului, ce se-nșiră în fața mea, merg din plin. În jurul lor domnește același zgomot uzinat ce domină orașul și care mi-a devenit atât de familiar. Fără el, ai impresia că uriașul combinat nu funcționează, iar viața Hunedoarei este stinsă. Deodată observ o siluetă grăbită, venind spre garnitura noastră. În partea aceea, în jurul combinatului, sunt mai multe case, barăci și un drum mai puțin circulat care duce la „poarta zece”, în orașul vechi. Silueta apropiindu-se, deslușesc un bărbat care cară un geamantan voluminos. Sub povara greutății, individul face scurte pauze, apoi trece geamantanul în mâna odihnită. Ceva este însă suspect la el, deoarece se uită tot timpul în dreapta și-n stânga și, mai ales, înapoi. Ce rost are această precauție? Un călător obișnuit nu procedează astfel! Individului ăstuia parcă îi este teamă să nu fie surprins, ori urmărit. Pe mine n-are cum să mă observe, căci sunt în spatele ușii. Ajunge lângă garnitura trenului și se mai asigură o dată că nu-i vine nimeni pe urme. Se urcă în vagonul vecin cu al nostru. Mă duc la cealaltă ușă a vagonului, care dă spre peron, să-l urmăresc dacă nu cumva face transbordare cu gând să intre în gară. Nu. Deschid ușa vagonului, crezând că din unghiul în care mă aflu nu putusem vedea mare lucru. Scot capul afară, dar individul nu se vede: a rămas în vagon! Repede la nea Verza. Până să-i spun, mă ironizează în șoaptă:
-Cam mult timp pentru înviorare! Să mai faci noaptea de serviciu, dacă vrei să te călești.
-Nu de asta-i vorba, nea Verza! Un tip s-a urcat în vagonul vecin! Trebuie să-l abordăm, repede!
O luăm spre individ, cu lanterna pregătită. Insul își dezbrăcase fâșul ud leoarcă și se pieptăna.
-Băieți frumoși, băieți frumoși! Zicea nea Verza proiectându-i în față fasciculul lanternei.
Jenat de lumină, tânărul rămâne nemișcat: este unul dintre băieții cu care am copilărit, poreclit Buric. „Ce mică e lumea!…” Buric, deci. Când era mic, nu-i plăcea fotbalul, însă când încingeam miuțele în parcul C.A.M.-ului era nelipsit la spectacol! El le avea cu jula. Făcând pe suporterul și încurajând cutare sau cutare echipă, ne golea buzunarele hainelor ce le lăsam pe marginea terenului. Din acest motiv, niciodată nu avea „răbdare” să se termine meciul și, la final, Buric al nostru nu mai era de găsit. Se plictisea repe-de, așa argumenta când îl bănuiam și îi ceream socoteală.
Obiectele le valorifica printr-un frate al lui mai mare, zis Balcon, care până la urmă înfundase pușcăria.
-Luați-mi, vă rog, lanterna din față, doar nu sunt hoț! Zice Buric.
Nea Verza coboară lumina pe geamantanul care se vede, nou-nouț.
-Cam greu, cam greu, zice.
-Cumpărături! Strecoară Buric cu vocea sugrumată. Se găsesc foarte multe lucruri frumoase în Hunedoara dumneavoastră.
-Deci, nu ești de aici!
-Nu. Din Caracal…
-Te pomenești că oi fi venit cu căruța până aici, glumește nea Verza.
-Nuu, cum să… Cu trenul.
-Te cred, că aia s-a răsturnat! Râde adjutantul. Ai venit în persoană…
-Da, singur…
Buric nu se prinde la poante, ori se face. Sau poate n-are timp să se gândească după atâtea „cumpărături”.
-Ești însurat? Îmi fură nea Verza ideea.
-Nu, dar am o logodnică, la Caracal. Urmează…
-Înseamnă că i-ai cumpărat și ei câte ceva de pe aici.
-Daaa… Un material de rochie, câteva…
-Astăzi ai venit la Hunedoara?
-Da, pe la prânz.
-Pardon, i se uită subofițerul în ochi. Acum e două noaptea. Poate ieri!
-Mă iertați, ieri! Rectifică Buric.
-Noi nu iertăm, noi tămăduim! Ai vreun păcat?
Buric se uită derutat și la mine. Nu mă recunoscuse, este clar. Cum să-și dea seama că eu sunt „Spiț”, căruia, la doisprezece ani, îi manglise cel frumos clasor de timbre? Un clasor de timbre africane, reprezentând animalele de vis ale copilăriei noastre – lei, tigri, cămile, girafe, rinoceri, zebre, elefanți, crocodili și câte și mai câte. Pentru el, golisem de sticle toată cămara mamei. Ce-am luat pentru asta, numai eu știu…
-N-am nici un păcat, zice moale Buric.
-Nici în geamantan? Dacă-l deschidem? Surâde nea Verza.
-N-am decât cumpărături, v-am spus!
-Dar de ce te schimbi la față? se miră nea Verza. Înseamnă că ai păcate mai vechi!
-Sunt curat…
-Ca apa de ploaie? Mormăie adjutantul nemulțumit de ritmul discuției.
-De ce mă luați așa, tovarășe…
-Întâi te adresezi dânsului, mă arătă Verza. E mai mare în grad: locotenent, nu vezi? Sau te prefaci?
-Tovarășe locotenent, întoarce Buric o mână perfidă spre mine, chiar nu mă credeți?
-Nu eu, tovarășul adjutant nu te crede. Când a vrut să-ți ceară buletinul, a intuit că nu-l ai…
-Nu-l am, e adevărat. L-am pierdut.
Și Buric lasă teatral capul în pământ:
-N-am apucat să declar pierderea lui. Dar am cu ce mă legitima: am certificatul de naștere la mine!
Nea Verza rămâne uimit de tactica mea. Eu însă știu: Buric este născut în Caracal și încearcă să ne inducă în eroare, cum că ar domicilia tot acolo, prezentând nu buletinul de identitate, ci certificatul de naștere. O tactică veche în Grantul copilăriei mele… Hei, Buric, Buric…
-E bun și certificatul de naștere, zic. Mi-l dă. Îl întreb: Pe ce stradă locuiești în Caracal?
-Pe Republică! Răspunde el imediat, pe ton egal, să nu trezească suspiciuni. Și continuă: La numărul 12!
Versat, Buric se pricepea să se așeze pe plătit, cum ziceam noi în Grant, căci în fiecare oraș există o stradă Republicii. În realitate, stă de aproape treizeci de ani în București, în cartierul C.A.M., pe strada Tabacului. De asta sunt sigur. Numărul de casă nu mi-l aduc aminte. Adun însă în gând vilele tip C.F.R. de pe această stradă, după cunoștințele pe care le am în fiecare. Da, da… Locuiește la etaj, într-a șasea vilă, pe partea dreaptă. Numărul 12!
-Aici, în Hunedoara, ai vreo cunoștință? Îl întreb trecând peste chestia cu orașul și strada de domiciliu.
-Nu. Am venit special pentru cumpărături, fiindcă știu că aici găsesc haine de piele. Fabrica de la Orăștie…
-Ai cumpărat?
-Două. Una pentru mine și una pentru logodnică, răspunde el neted.
-Serios? Nu se poate stăpâni nea Verza. De la ce magazin?
-E un magazin lângă o cofetărie! începe Buric să se bâlbâie. Nu știu să vă explic exact, nu știu orașul.
-Este vreun bloc pe acolo, sau numai case vechi?
-Bloc, bloc! Se grăbește Buric să ne asigure.
Subofițerul mă privește cu unde scurte, apoi spre ins:
-Atunci, de ce umbli pe ploaia și pe vântul acesta în fâș? Ai să răcești! De ce nu te-ai îmbrăcat cu haina de piele?
-Am zis să o păstrez nouă, se foiește Buric.
-Totuși, acasă știi să spui cât ai dat pe haine? Zic eu surâzând.
-Am aruncat bonul! Zice trist bucureșteanul meu.
-Hoțule! Îi spun eu ștrengărește. Ia adu-ți aminte!
-Zău, tovarășe locotenent, l-am aruncat…
-Pariem că hainele au pe ele eticheta fabricii?
-A, da!… Ce prost sunt? Mimează el că-și amintește. Dar e galben.
-Tovarășe locotenent…
-Spiț! Îl corectez eu.
Nea Verza îmi face cu ochiul, crezând că am chef de glume.
-Tovarășe locotenent, repetă Buric, făcând pe candidul.
-Spiț! Îl corectez flegmatic a doua oară. București, cartierul C.A.M., strada Inginer Pascal Cristian nr. 12. Acesta sunt eu. Iar tu – Buric: strada Tabacului, tot la numărul 12. Băgai mâna, ca Manciu, de mic, în lucrurile noastre. Pe Manciu, l-am luat. Acum este rândul tău. Am de gând să-ți fac cadou o pereche de brățări. Pentru clasorul cu timbre africane…
Buric mă privește perplex. Nea Verza rămâne și el mut.
-Am greșit… Atunci… zice Buric.
-Pentru clasor, te-am iertat, că erai mic. Pentru furtul hainelor de piele, să te ierte legea. De fapt, cred că este un furt prin spargere. N-avem asemenea magazine în orașul nou, la blocuri, cum încerci să ne minți. Apoi la ora asta, nu poți veni decât de la o spargere.
Ți-ai ales până la gară drumul cel mai ocolit. Geamantanul, să vedem! Ordon scurt.
Infractorul mă aprobă dând din cap. Se apleacă să-l deschidă. Verza îl întreabă cum a intrat în magazin. Buric vorbește acum detașat:
-Am forțat lacătele și încuietorile de la o ușă din spate. Geamantanul este tot din magazin.
Sub lumina concentrată a lanternei, în geamantan, hainele de piele străluceau cuminți și, parcă oleacă triste.