Misiune dublă – pompier și tată
Fiecare misiune îndeplinită înseamnă destine salvate, bunuri protejate și o datorie dusă la bun sfârșit. Dincolo de intervenții se află însă nu doar o cască de pompier, o uniformă și un salvator… Se află un om care, de fiecare dată când răspunde „Prezent la datorie”!, lasă în urmă o familie ce așteaptă cu îngrijorare să se întoarcă acasă, teafăr și nevătămat. Pentru maiorul Ovidiu Ioan Lefter, comandantul Detașamentului 1 de Pompieri Timișoara, una dintre cele mai importante misiuni este și aceea de a găsi un echilibru între responsabilitățile pe care le implică profesia de pompier și dragostea pentru familia sa
Este salvator de nouă ani, dar spune că face parte din familia pompierilor români de 13 ani, de când a intrat în rândurile studenților Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” București.
Astăzi este comandantul Detașamentului 1 de Pompieri Timișoara din cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Banat” al județului Timiș. De multe ori, programul încărcat îl ține departe de cei dragi, însă soția lui îi împărtășește și dragostea pentru profesia de salvator. Anda este instructor formator la Centrul de Formare și Pregătire în Descarcerare și Asistență Medicală de Urgență din cadrul aceleiași unități și înțelege cel mai bine responsabilitățile pe care le implică această profesie.
O poveste de familie… cu epoleți
Povestea lor a început în uniformă, iar cea mai importantă „misiune” a fost îndeplinită cu succes de Ovidiu, desigur, îmbrăcat tot în haina militară. Cu ajutorul accesoriilor și echipamentelor specifice „salamandrelor”, pe clădirea unității a prins contur cea mai frumoasă întrebare: „Vrei să fii soția mea?”.
Cuvintele rostite cu atât de multă emoție în urmă cu cinci ani, la finalul ședinței de pregătire, mocnesc încă în inimile celor doi. Iar răspunsul „Da!” a pecetluit iremediabil începutul poveștii familiei Lefter.
Astăzi, iubirea dintre Ovidiu și Anda s-a împlinit în cel mai frumos fel: sunt părinții a doi copilași. Mezinul familiei a scris o nouă filă din povestea lor în urmă cu doar două luni, iar băiatul cel mare acum patru ani.
Între datorie și familie
Pentru orice pompier, echilibrul dintre viața profesională și cea de familie este una dintre cele mai dificile provocări. Programul este adesea imprevizibil, intervențiile neținând cont de weekend, de sărbători sau de planurile de acasă…
„În final, viața unui părinte în uniformă înseamnă să iubești profund în două direcții: familia de acasă și misiunea pe care ți-ai asumat-o. Și să speri că, într-o zi, copilul tău va înțelege că fiecare absență a avut în spate nu lipsa iubirii, ci responsabilitatea”
Maiorul Ovidiu Ioan Lefter spune că această profesie l-a învățat să își asume cu aceeași implicare atât rolul de comandant, cât și pe cel de tată.
„Viața unui părinte în uniformă este un exercițiu de echilibru între serviciu și familie. Pe de o parte, uniforma îți oferă experiențe de viață pe care puțini oameni le trăiesc. Vezi situații-limită, înveți să gestionezi presiunea, emoțiile, să organizezi și să observi detalii pe care altfel le-ai ignora. Toate acestea te transformă și ca părinte. Devii mai atent la pericole, mai responsabil și, poate, mai conștient de cât de importantă este educația și pregătirea copilului pentru viață. În același timp, strângi o adevărată bibliotecă de povești și lecții de viață pe care, la momentul potrivit, i le vei putea împărtăși copilului tău. Pe de altă parte, această viață vine și cu diferite costuri. Uniforma nu rămâne mereu la unitate când ieși pe poartă. De multe ori, serviciul continuă prin telefoane, prin decizii luate de acasă sau chiar prin deplasări neprevăzute în teren pentru coordonarea și rezolvarea unor situații deosebite. Sunt momente în care îți dorești să îți duci copilul la înot, să mergi cu soția la cumpărături sau să ieși la o plimbare cu bicicleta, iar toate acestea trebuie lăsate deoparte pentru că datoria te cheamă. În final, viața unui părinte în uniformă înseamnă să iubești profund în două direcții: familia de acasă și misiunea pe care ți-ai asumat-o. Și să speri că, într-o zi, copilul tău va înțelege că fiecare absență a avut în spate nu lipsa iubirii, ci responsabilitatea”, mărturisește maiorul Ovidiu Ioan Lefter.
„Te duci la pompierii tăi?”
Salvatorii intervin mereu în situații contracronometru, iar familiile pe care le lasă acasă învață repede că incertitudinea timpului petrecut împreună trebuie să devină o normalitate.
Comandantul Detașamentului 1 de Pompieri Timișoara spune că specificul profesiei face ca, aproape zilnic, datoria față de comunitate să se suprapună peste timpul dedicat familiei și că sunt momente care pun la încercare atât pe cel aflat în uniformă, cât și pe cei de acasă. Soția, deși obișnuită cu ceea ce înseamnă viața cazonă, îi trimite mereu emoționată un mesaj pentru a afla dacă este bine și când estimează că se va întoarce acasă. Iar fiul lor în vârstă de patru ani oftează de fiecare dată atunci când tati trebuie să plece la muncă și îi spune că și-ar dori să meargă cu el, punându-i adeseori aceeași întrebare.
„În mintea lui de copil, faptul că eu plec zilnic «la pompieri» l-a făcut să creadă, într-un mod adorabil, că aceștia îmi aparțin cumva. Pentru mine, astfel de momente sunt emoționante tocmai prin sinceritatea și puritatea cu care copiii privesc lumea”
„Mai degrabă amuzante decât încărcate de o latură profund emoțională sunt întrebările băiețelului meu, însă tocmai această inocență le face atât de speciale. Mă întreabă frecvent: «Te duci la pompierii tăi?». De fiecare dată îi răspund zâmbind că pompierii nu sunt «ai mei», ci ai noștri, ai tuturor, pentru că ei sunt cei care ne protejează și ne ajută atunci când avem nevoie. Încerc, astfel, să îi explic, pe înțelesul lui, ce înseamnă această profesie și cât de important este spiritul de echipă și grija față de semeni. În mintea lui de copil, faptul că eu plec zilnic «la pompieri» l-a făcut să creadă, într-un mod adorabil, că aceștia îmi aparțin cumva. Pentru mine, astfel de momente sunt emoționante tocmai prin sinceritatea și puritatea cu care copiii privesc lumea”, spune ofițerul.
Diminețile sunt mereu agitate în casa familiei Lefter, iar acum, de când a apărut în povestea lor și cel de-al doilea copil, totul a devenit o adevărată provocare, cel puțin până la „debarcarea întregului echipaj la destinațiile stabilite”, după cum glumește Ovidiu. Totuși, dincolo de aceste „misiuni contracronometru”, există și un moment special, devenit un adevărat ritual pentru el și băiețelul lui în vârstă de patru ani: „Înainte de a ne începe ziua, ne rugăm împreună pentru a avea parte de o zi liniștită, atât la serviciu, cât și la grădiniță. Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a învăța lucruri noi și discernământul de a folosi cunoștințele pe care le avem doar în scopuri bune. Este un moment simplu, dar plin de semnificație, care ne oferă liniște, încredere și un început frumos de zi.”
Ce nu se vede dincolo de uniformă?
De multe ori, cetățeanul vede doar uniforma și instituția pe care aceasta o reprezintă, fără să se gândească la omul care o poartă. În spatele fiecărei intervenții, al fiecărei decizii se află însă un profesionist care trăiește aceleași emoții și griji ca oricare altă persoană. Răspunsul lui Ovidiu la această întrebare a venit fără ezitare… „Dincolo de uniformă se află, în primul rând, omul”, spune ofițerul, „un om care trăiește aceleași emoții, aceleași griji și aceleași responsabilități ca oricine altcineva, dar care învață să le gestioneze într-un mod care să nu afecteze actul profesional. Nu se văd nopțile nedormite, oboseala acumulată sau gândurile care rămân uneori după o intervenție dificilă. Nu se văd nici compromisurile mici sau mari făcute în viața de familie, atunci când programul sau situațiile operative schimbă planurile celor dragi. În spatele uniformei sunt, însă, și momentele de liniște, sprijinul colegilor și convingerea că ceea ce facem are un sens real pentru oameni. Este o profesie în care ești învățat să fii puternic, dar și să rămâi om”.
Iar pentru copiii lui, dacă ar fi să citească aceste rânduri peste 20 de ani, Ovidiu își dorește ca aceștia să știe că tot ceea ce a făcut a fost din dorința de a fi de ajutor oamenilor și de a-și face datoria față de comunitate: „Le-aș spune că au fost multe momente în care nu am putut fi fizic alături de ei, deși mi-aș fi dorit, dar că fiecare absență a avut în spate responsabilitatea de a răspunde unor situații în care alți oameni aveau nevoie de sprijin imediat. Mi-aș dori să înțeleagă faptul că lipsa mea de acasă nu a însemnat lipsa iubirii, ci doar o împărțire dificilă între familie și o profesie în care prezența contează uneori mai mult decât orice altceva. Și, peste ani, sper să știe că, dincolo de uniformă, am fost și rămân tatăl lor, cu toate imperfecțiunile, dar cu toată dragostea mea pentru ei”…
Natalia Traicu