Autor: Olimpian Ungherea
Ilustrație: Teodor Bogoi
(articol publicat în revista Pentru Patrie, mai – 1985)
Puteam să fiu eu, sau alt coleg de-al meu. Dar s-a nimerit să fiu tocmai eu, atunci, la birou. De altfel, la birou, toți cei din secția noastră ne vedem numai la analize. Scurte, operative, rare. Șeful nostru are oroare de ședințe. Munca, zice el, nu se face cu fundul pe scaun. Chestia aia cu nopțile albe, zic eu, petrecute cu nasul vârât în dosare, pe urmele spionilor, e o poveste inventată de oameni comozi, care nu ne-ntreabă și pe noi cam cum se prinde un agent secret. Munca unui contraspion se face, prin excelență, în mijlocul oamenilor. Peștele mare nu se găsește la mal, ci hăt departe, în mijlocul bălții… Așadar, mă nimerisem la birou, ofițerul de serviciu căuta pe cineva din secția noastră, m-a găsit pe mine, mi-a trimis un musafir. „Inginerul Alexandru Prodan.” „Căpitanul Marian Dumitrescu.” Era un tip înalt, solid, clădit cu generozitate dar și cu bun simț. Întreaga statură se armoniza perfect cu gesturile lui, cu hainele, cu înfățișarea, echilibrându-se, îmblânzindu-și dimensiunile, încât abia când mi-a atins mâna, o palmă cât o cazma, am observat că am în fața mea un uriaș de aproape doi metri. I-am oferit loc, m-am așezat și eu, l-am privit curios, discuția s-a legat repede. În ciuda aparențelor, omul era foarte tulburat. Tâmplele-i ușor încărunțite îi asudaseră brusc, deși primăvara aceea nu era prea călduroasă, timbrul vocii avea unele modulații de alarmă, ochii mă ocoleau.
N-am insistat, nu m-am grăbit, m-am menținut încă un timp în banalitățile ce se țes, la început, în astfel de împrejurări, dacă inginerul Prodan venise cu vreo problemă la mine, își va da el singur drumul la gură. Și, într-adevăr, și-a dat. O mărturisire interesantă, foarte interesantă…
În tinerețile lui, departe, în urmă cu mai mulți ani, pe când era student, i se întâmplase o mare porcărie. „O mare porcărie” sunt chiar cuvintele lui și le las și eu așa, neschimbate, pentru că exprimă nu numai adevăr, ci și o anume stare de spirit. Inginerul Alexandru Prodan se ghemuise cu totul în fotoliul din fața biroului, pălise, își pironise ochii jos, lângă tălpi, povestea crispat.
Era în echipa de baschet a institutului. În anul trei, în vacanța de vară, fusese trimis într-o tabără internațională de studenți. Acolo, în străinătate, a fost primit imediat în clubul sportiv al stațiunii, i se spunea chiar „Atlantic Club”, cinci săptămâni, cât a ținut vacanța, a jucat baschet în cadrul clubului, a fost minunat. Ar fi fost minunat, dacă nu i se întâmpla „porcăria” aia.
Într-o seară, fusese invitat la un bar de niște colegi din tabără, acolo cunoscuse o fată, s-au împrietenit, s-au mai întâlnit. La una din acele întâlniri, tot la un bar, pesemne cam întrecuse măsura cu paharul, se cherchelise binișor, și tocmai atunci, pe când dansau, s-a apropiat de ei un tip, a pus o labă grea pe umărul fetei, a răsucit-o brutal spre el, i-a spus niște vorbe urâte, fata a țipat îngrozită. Alexandru Prodan n-a făcut atunci decât un gest, unul singur, asupra mutrei individului aceluia străin prăvălindu-se un pumn cât un pietroi de caldarâm. Altceva, fostul student nu-și mai amintește. S-a trezit, dimineața, în arestul poliției. Apoi, cineva i-a adus la cunoștință că va fi judecat după procedura de urgență și condamnat la ani grei de pușcărie, întrucât individul pe care-l snopise în bătaie, aseară, se afla încă în comă, la spital, mutilat pentru tot restul vieții. Prodan era năucit, neajutorat. În cursul aceleiași zile, a mai primit o vizită, era un domn elegant, subțirel, îmbrăcat în civil, cu o înfățișare inteligentă, blândă și prietenoasă. I-a spus că nu există decât o singură ieșire onorabilă din necaz și omulețul acela elegant i-a întins o hârtie dactilografiată.
Era o declarație prin care studentul se angaja, de bună voie și nesilit de nimeni, să aducă anumite servicii secrete, atunci când i se va cere acest lucru. Alexandru Prodan a citit-o și a cerut numaidecât stilou s-o semneze, zicându-și că, imediat ce va reveni în patrie, va da totul în vileag autorităților românești. A semnat hârtia, omulețul l-a felicitat, i-a înmânat o sumă de bani considerabilă, l-a îndemnat: „Numără-i!” Prodan a început, ca în transă, să numere hârtiile din pachetul acela de bani, străinul și-a aprins țigara de la o brichetă elegantă, ca de altfel tot ce purta acel om misterios asupra lui, a zâmbit satisfăcut, au ieșit împreună din arestul poliției. O oră mai târziu, Alexandru Prodan era înapoi în stațiune, printre colegi. Nimeni nu auzise nimic despre scandal… Așa a trecut vacanța, așa au trecut, de atunci mai mulți ani. Primul gând, la revenirea în patrie, a fost să se ducă direct și să spună tot-tot ce i s-a întâmplat acolo, în străinătate. A amânat însă o zi, o teamă morbidă îl macera încet, în adâncuri, a amânat apoi câteva zile, câteva luni. A observat că nu i se întâmplase nimic în acest timp. Apoi, a terminat facultatea, a devenit inginer, fusese repartizat pe un șantier de construcții hidrotehnice, undeva prin Oltenia. Episodul din tabăra aceea internațională de studenți se îndepărta de el ca un vis urât, nebulos. Aproape că nici nu mai credea că i se întâmplase lui vreodată așa ceva. A trecut vremea, s-a căsătorit, are doi copii, a ajuns între timp șef de șantier, apoi de trust, iar peste câteva zile urmează să ia în primire un post de director în ministerul de resort. Este un om, cum se spune, realizat prin munca lui, își iubește munca, este respectat, este tată de familie, este… De ieri, însă, nu mai este nimic. Ieri a primit un telefon, era un glas bărbătesc, necunoscut, omul acela necunoscut de la capătul firului telefonic i-a reamintit despre un angajament îngrozitor, semnat în urmă cu ani și ani. Atât, i-a reamintit doar, l-a salutat, a spus că va reveni și a închis. Ziua de ieri a fost un coșmar, nevasta l-a simțit că ceva e în neregulă, l-a întrebat ce are, el i-a spus că nu se simte prea bine, probabil oboseala, emoțiile avansării, probabil și primăvara asta cu asteniile ei, mâine se va duce la doctor. Și s-a dus. Adică, a venit, dar nu la doctor, ci la ușa unde trebuia să bată cândva. Nici acum nu-i prea târziu, dar orișicât…
Inginerul Alexandru Prodan tăcuse, își îndreptase umerii, abia acum mă privea deschis, îmi căuta privirea, aștepta un răspuns. Ce răspuns poți să îi dai unui om în pragul disperării? De fapt, el nici nu mă întrebase ceva. Îmi povestise și tăcuse brusc, covârșit de spaime și amintiri nebune. Nu răspuns aștepta el, ci un gest, un braț salvator. I l-am întins.
Am cerut de la bufet două cafele, am scos pachetul de țigări, inginerul era cu „moralul” la pământ, i l-am ridicat și eu cum m-am priceput, l-am liniștit, i-am solicitat amănunte…
Informațiile erau interesante. L-am mai întrebat câte ceva, o subliniere, o detaliere, l-am sfătuit să nu mai discute cu nimeni despre aceste treburi, să se comporte firesc, să se ducă liniștit să-și ia în primire postul acela de director și, bineînțeles, dacă necunoscutul de la telefon va reveni, să-i dea curs invitației, să-și joace mai departe rolul de agent secret recrutat prin șantajare și, ori de câte ori are ceva urgent să-mi comunice, să mă caute. În rest, să lase totul pe seama noastră. Clar? Și ne-am despărțit, unul lepădând o povară, celălalt preluând-o…
După trei săptămâni de investigații și cercetări, nu aflasem mai nimic. Necunoscutul de la telefon mai revenise în două rânduri. Discuții scurte, de tatonare, promisiunea unei întâlniri, apoi brusc au încetat. Și tocmai atunci mi-a sosit un raport ciudat. Inginerul Alexandru Prodan vizitase, în câteva rânduri, cu mare fereală, o anumită adresă. Era o garsonieră ocupată de o coafeză nostimă, divorțată, tipul de femeie șic, născută pentru aventuri galante. De ce inginerul n-o trecuse printre relațiile sale? O simplă omisiune? Un alt gând ascuns? Am recitit mai atent raportul, mi-am notat datele când Prodan a vizitat-o pe coafeză, zilele, orele și deodată am tresărit. Ultimul telefon îl primisem de la Prodan într-o miercuri, la orele 16:35. Ei bine, în miercurea aceea, între orele 16 și 8, inginerul se aflase în garsoniera coafezei. O fi auzit și concubina convorbirea noastră telefonică? O fi înțeles ceva? Ce fel de femeie, cine era, la urma urmei, coafeza aia?
Semnele de întrebare se aglomerau în garsoniera Nataliei Stanciu: coafeza. După telefonul din miercurea aceea, s-au întâmplat niște chestii, aparent fără nicio legătură între ele: necunoscutul de la telefon a dispărut cu desăvârșire; vizitele inginerului în garsoniera Nataliei s-au rărit până la răcire și rupere; apoi brusc, coafeza și-a vândut garsoniera și s-a mutat în alt oraș…
Am desfăcut cu atenție acest ghem de coincidențe. Un ochi avizat poate recolta multe nuanțe printre niște întâmplări disperate. Legături subterane. Eternul raport dintre cauză și efect. De acum știam ce am de făcut. Adversarul săvârșise o greșeală. Pierduse un agent, pe Alexandru Prodan, nu mai voia să-l piardă și pe al doilea. Al doilea era Natalia Stanciu.
Nu este prea palpitantă munca de prindere a unor spioni. E răbdare, nesfârșită răbdare, e rutină uneori, e nesomn și încordare, e așteptare și pândă monotonă, e un duel nervos, silențios și prelung, e câteodată și jocul întâmplării, dar întotdeauna este efort migălos, meticulos, este trudă de vânător care nu face sport, pentru că el nu vrea un singur trofeu, ci haita întreagă…
M-am ținut încăpățânat pe urmele Nataliei Stanciu, am stat lipit de umbra ei aproape doi ani. Să vă povestesc eu ce am făcut în acești doi ani de zile? Vreți să compromit o povestire de spionaj? N-ar avea nici haz, nici tâlc.
Abia după ce Natalia, crezându-se în deplină siguranță, abandonându-l pe Alexandru Prodan, a dat primul semnal către una din legăturile sale, apoi de acolo, mai departe, până la rezidentul acela care-l recrutase cândva pe Alexandru, abia după ce am deșirat toată povestea cu spioni m-am gândit să-i pun o întrebare inginerului „Bine, măi omule, când pornești pe drumul mărturisirii, de ce n-ai curajul să mergi până la capăt? Nu crezi că era mai bine să fi știut și noi, de la început, despre Natalia Stanciu?”. I-am reproșat lui Alexandru Prodan toate erorile și lașitățile lui, iar el mă asculta, eliberat de o povară îngrozitoare, mă asculta cu întreaga-i făptură ce se armoniza perfect cu gesturile lui, cu înfățișarea lui, cu vocea lui din care dispăruseră orice modulații de alarmă.