Aspecte psihotactice ale intervenției polițienești

Dialog despre pregătirea mentală a polițistului

Cezar Cristea – Ofițer tactic cu treizeci de ani de experiență operativă, a asigurat pregătirea de luptă la nivel național în cadrul Serviciului pentru Intervenții şi Acțiuni Speciale din Inspectoratul General al Poliției Române. Fost luptător în cadrul Formațiunii pentru Intervenție Antiteroristă din Serviciul Român de Protecție și Pază, are studii juridice pe linia securității comunitare și terorismului și a publicat o serie de lucrări în domeniul de specialitate. În prezent este profesor-asociat/invitat al Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, specialitatea Ordine și Siguranță Publică, disciplina Tactică specială aplicativă de poliție.

Petre-Robert Ungureanu – Ofițer operativ cu experiență în domeniul menținerii ordinii și liniștii publice, cadru didactic al Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” la Catedra Poliție de Frontieră, disciplina Tactică de specialitate, cu o bogată experiență în pregătirea teoretică și practic-aplicativă a polițiștilor. Specializat în folosirea forței în misiunile polițienești, autor al unor lucrări de specialitate în domeniu.

P-RU: Bine te-am găsit, Cezar! Astăzi ne propunem să analizăm un subiect critic, adesea subestimat în faza de instrucție inițială și cea de pregătire continuă a polițiștilor, dar vital în teren: Pregătirea mentală. Pornim de la premisa că activitatea polițienească, așa cum o definești și tu în lucrările tale, nu este o simplă succesiune de sarcini administrative, ci un context profesional de risc permanent. Cum percepem noi, astăzi, iminența acestor situații-limită?

CC: Salutare, Robert! Trebuie, desigur, să plecăm de la realitatea brută din teren: pentru un polițist, „situația-limită” nu este o excepție, ci o posibilitate statistică constantă. Vorbim despre un spectru larg, de la rezistența pasivă la atacuri fizice de o violență extremă. Problema este că răspunsul specializat nu este doar o reacție motorie, ci și o mare responsabilitate juridică și morală. Polițistul trebuie să gestioneze conflictul prin deprinderi și tipare profesionale, nu prin impulsuri psiho-emotive. Scopul este dominarea situației și, ideal, rezolvarea ei prin competențe de comunicare și tactici cât mai protective, în spiritul respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor. Dar ce facem când dezescaladarea eșuează?

P-RU: Atunci intervine capacitatea de anticipare. În textul nostru despre acest aspect din lucrarea „Tehnici și tactici de intervenție profesională pentru lucrătorii de ordine și siguranță publică – Folosirea forței”, subliniem că polițistul trebuie să recunoască elementele unei amenințări critice înainte ca aceasta să se materializeze. Conștientizarea situației (Situational Awareness) este pivotul central al unei decizii eficiente și sigure. Agresorii pot fi imprevizibili, adesea aflați sub influența substanțelor psihoactive sau a unor stări emoționale alterate, acționând cu intenția clară de a vătăma. Din acest motiv, noi doi am stabilit un set de imperative operative în acest sens. Care crezi că sunt cel mai greu de menținut în dinamica străzii?

CC: Cred că „starea de alertă mentală constantă” este cel mai dificil de susținut biologic. Creierul tinde să economisească energie și să intre în rutină. Însă, pentru a se menține în siguranță (uneori „pentru a supraviețui”, din păcate, avem exemple tragice, cum este cel al lui Sorin Vezeteu sau al lui Gheorghe Nistor)…

P-RU: Ori al lui Tiberiu Sârbu sau Cristian Amăriei!

CC: Ai dreptate. Ziceam, polițistul trebuie să identifice și să încadreze legal tipul și nivelul de pericol în fracțiuni de secundă, să pună în funcțiune deprinderi profesionale, tipare tactice și proceduri, să ceară sprijin și să securizeze zona etc. Totul în timp ce încearcă să gestionează un stres acut, specific activităților cu grad ridicat de risc, de imprevizibilitate și responsabilitate. Nu este vorba doar despre confruntarea cu o amenințare concretă, ci și despre un management procedural post-fapt care să reziste controlului judiciar. Orice greșeală tactică sau de evaluare a circumstanțelor, poate fi penalizată nu doar de agresor, ci și de lege.

P-RU: Corect. Și aici atingem un punct sensibil: atacul asupra simțurilor. În fața unui pericol letal, gândirea critică și viteza de decizie devin atuuri supreme. Totuși, mintea și corpul polițistului reacționează prin ceea ce noi numim „tensiune neuropsihică operativă”. Aceasta nu este doar o stare de spirit, ci o adevărată furtună biochimică. Cum afectează ea capacitatea operațională pe care polițistul ar trebui să o controleze?

CC: Efectele pot fi devastatoare, dacă nu ești antrenat să le recunoști și să le stăpânești. Vorbim despre distorsiuni fiziologice și cognitive masive. Tahicardia și hiperventilația sunt doar începutul; la peste 145 de bătăi pe minut, motricitatea fină (precum manipularea cheilor sau a siguranței armei) se degradează dramatic. Apare „tunelizarea perceptivă” – vizual, pierzi periferia mediului și te concentrezi doar pe amenințarea centrală, ignorând poate un al doilea atacator sau o cale de retragere. Apare de multe ori și „excluderea auditivă” – nu mai auzi stația, nu mai auzi avertismentele colegilor din echipă. Mai avem distorsiunea temporală, unde secundele par minute, și acea „superconcentrare selectivă”, care te poate bloca pe o singură acțiune ineficientă.

P-RU: Exact. Iar ezitarea sau o reacție bazată pe impuls emoțional fac polițistul vulnerabil. De aceea, modelul nostru de lucru se bazează pe patru piloni: starea de alertă mentală, recunoașterea indicatorilor de pericol, mecanismul de luare a deciziei și accelerarea reacției conștiente. Să intrăm puțin în detaliu pe primul punct, folosind sistemul locotenent-colonelului Jeff Cooper din US Marine Corps,cel care a adus contribuții esențiale la fundamentarea pregătirii tactice moderne. Codul Culorilor este genial prin simplitatea sa.

CC: Absolut. Cooper a înțeles că supraviețuirea într-o confruntare depinde de setarea „software-ului” uman înainte de contact. El nu clasifică nivelul de periculozitate al suspectului, ci gradul de pregătire mentală al polițistului.

P-RU: Să analizăm Codul Alb. Este starea în care vedem, din păcate, mulți oameni în viața de zi cu zi, dar și polițiști în momentele de rutină.

CC: Codul Alb este „moartea tactică”. Este acea relaxare totală, absența din realitate. Polițistul este prins în gânduri, în probleme personale sau în ecranul telefonului. Dacă ești atacat în „alb”, ești cu siguranță victimă. Creierul are nevoie de prea mult timp pentru a procesa șocul surprizei și a genera o reacție adecvată. În această stare, se poate ca nici cea mai bună tehnică de luptă ori cel mai performant echipament din lume să nu te salveze, pentru că atacatorul a câștigat deja inițiativa.

P-RU: Opusul necesar este Codul Galben. Aici ar trebui să se situeze orice polițist din momentul în care și-a început misiunea.

CC: Codul Galben este „vigilența relaxată”. Nu ești paranoic, nu ai mâna pe armă, dar ești un „radar activ”. Observi mediul, analizezi persoanele din traficul pietonal, ești atent la vehiculele care încetinesc nejustificat. Capul e sus, mâinile sunt libere lângă centură, gata de acțiune. În această stare, ești greu de luat prin surprindere pentru că tu cauți activ anomalii, gesturi sau reacții neobișnuite. Este o stare sustenabilă, care nu epuizează sistemul nervos, dar te menține pregătit.

R-PU: Și ce se întâmplă când radarul indică un comportament atipic? Când observi un individ care își ascunde mâinile la vederea patrulei? Trecem în Codul Portocaliu.

CC: Portocaliul este starea de „evaluare tactică”. Ai acum obiectiv specific. Pericolul nu e cert, dar este potențial. Acum, în mintea polițistului rulează scenarii de tipul „Dacă… atunci…”. „Dacă fuge în stânga, Robert îl interceptează, eu asigur zona”. „Dacă scoate o armă, somez și caut adăpost”. Această previzualizare scurtează timpul de reacție psihofizică. Am experimentat direct, în acțiuni deosebit de periculoase, avantajul dat de o astfel de proiecție anticipativă.

P-RU: Finalitatea acestui proces este Codul Roșu. Mulți confundă culoarea roșie cu panica, dar în contextul nostru, este punctul culminant al pregătirii.

CC: În Codul Roșu, evaluarea s-a încheiat și decizia este luată. „Lupta” a început sau este iminentă. Aici polițistul nu se mai întreabă „ce se întâmplă?”, ci execută cu determinare un răspuns antrenat. Dacă ai parcurs corect galbenul și portocaliul, intrarea în roșu este un act conștient și controlat. Nu ești copleșit de stres, ci focalizat pe obținerea controlului asupra suspectului, pe siguranța personală și a echipei, pe securizarea zonei.

P-RU: Concluzionând, este evident că pregătirea mentală nu este un capitol opțional, ci, am putea spune, coloana vertebrală a siguranței operative. Un polițist care stăpânește propriile stări mentale va greși mai puțin, va evalua mai corect riscul operativ, dar și cel juridic. Și cel mai important, se va întoarce acasă în siguranță la finalul turei.

CC: Perfect de acord. Această arhitectură a „alertei mentale” ar trebui să devină o a doua natură pentru fiecare polițist. Doar așa putem transforma responsabilitatea funcției legale într-un răspuns profesional impecabil.

Cezar Cristea; Petre-Robert Ungureanu