În România, dincolo de notorietatea numelui – care este asociat cu bogăția și capitalul acumulat odată cu posesiunea unor fabrici – moștenirea lui Nicolae Malaxa s-a păstrat în primul rând prin supraviețuirea unor clădiri: reședința sa de pe Aleea Alexandru nr. 38 (care acum găzduiește sediul Institutului Cultural Român), clădirea de alături (în prezent, Ambasada Republicii Moldova), blocul Malaxa de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu 35-35A, spitalul Nicolae Malaxa, două biserici bucureștene care îi poartă numele (ambele situate în apropierea fostei fabrici Malaxa), precum și, la 16 km de Râșnov, uzina mecanică Tohan – fosta întreprindere a industriașului român.
În cartea sa intitulată „Malaxa în America” (Editura Corint, 2025), Rüdiger von Kraus ne oferă o interesantă biografie despre unul dintre cei mai bogați români din perioada interbelică, precum și o perspectivă despre modul în care s-a articulat viața lui Malaxa după emigrarea sa în Statele Unite, începând cu 1946. Nicolae Malaxa (1884-1965) a fost o persoană discretă, care a preferat să rămână departe de scandalurile societății și de tumultoasa viață mondenă a capitalei. Deși nu a stat izolat de zona politicului, Malaxa a preferat să își exercite influența de la distanță, nefiind direct implicat în conducerea țării, dar fiind foarte aproape de decidenți. Extrem de persuasiv, pasionat jucător de pocher, dotat cu ambiție și inteligență, temperat și cu un puternic farmec personal, Malaxa era respectat deopotrivă atât de muncitori (cărora le-a creat condiții decente de muncă și remunerație pe măsură), cât și de partenerii de afaceri. Sursele menționează că, deși structura sa era cea a unui conservator, el a căutat să își atragă de partea sa pe toți politicienii influenți, indiferent de partid.
Dincolo de un portret rezumativ, este dificil totuși să poți pune o etichetă pe un om complex structural așa cum a fost Nicolae Malaxa; din perspectivă etică, se ridică întrebarea dacă a fost sau nu un om bun/corect? Și tot din perspectivă etică poate fi analizată și acumularea averii sale uluitoare – estimate în anii interbelici la aproape o jumătate de miliard de dolari – dat fiind că industriașul a fost întotdeauna dispus să trateze cu oamenii sensibili la stimulente. Poate că inclusiv eliminarea concurenței ar putea face obiectului unei analize, care să includă, dincolo de politicile concurențiale, anumite idei referitoare la antisemitism. Cert este că era extrem de apropiat de Regele Carol al II-lea și de camarila Elenei Lupescu (la reședința de pe Aleea Alexandru se organizau foarte des partide de pocher, iar Duduia era printre invitații nelipsiți), iar ulterior s-a remarcat prin cadouri pe care le-a oferit atât lui Gheorghiu-Dej (o limuzină), cât și Anei Pauker (o broșă de la Cartier de peste 400 de dolari). Bulversant comportamentul industriașului, cu atât mai mult cu cât spiritul său cameleonic a fost bine tolerat și de regalitate și de comuniști.
În pofida averii acumulate (sau poate tocmai datorită acestui fapt), Malaxa alege să plece din România și, începând cu 1946, să se stabilească în Statele Unite. Deși rezident al unui întreg etaj dintr-un complex de cinci stele de pe Fifth Avenue, New York, Malaxa nu vorbea engleză, însă avocații săi (cu cele mai mari onorarii din lume la acea vreme), au luptat pentru obținerea cetățeniei lui și eliminarea treptată a capetelor de acuzare care i-au fost aduse la cunoștință. Marele merit al cărții lui von Kraus rezidă tocmai din această parte, în care analizează punctual procesele desfășurate în America în încercarea lui Malaxa de a dobândi cetățenia americană.
De-a lungul anilor, Malaxa a fost acuzat că a avut înclinații naziste (imputându-i-se relația de colaborare cu decidenții naziști și relația de afaceri industriale cu Germania), apoi că a pactizat cu comuniștii (dovadă fiind cadourile pe care le-a făcut liderilor comuniști) și, ulterior, că a fost apropiat de membrii Gărzii de Fier (cărora le-a făcut concesii). Cu toate acestea, Malaxa s-a implicat intens și a sprijinit eforturile diasporei românești de a discredita legitimitatea guvernului comunist din România. În cele din urmă, asocierea cu Richard Nixon – pe care l-a sprijinit financiar în campania prezidențială – a avut ca efect obținerea rezidenței permanente în Statele Unite.
La data de 30 septembrie 1948, lui Malaxa i-a fost retrasă cetățenia română, devenind apatrid, iar bunurile sale din țară au fost confiscate și naționalizate. Mai mult decât atât, soția și fiul său au fugit din România ascunși într-un cargobot ce transporta cherestea cu destinația Istanbul. Implicat în continuare în lupta împotriva comunismului, Malaxa a ajutat studenți ca Mircea Eliade sau Neagu Djuvara atât financiar, cât și prin sistemul de relații pe care le-a creat odată ajuns pe teritoriul Statelor Unite. Dreptul de rezidență l-a obținut după mulți ani de procese și dosare în care avocații săi au fost obligați să aducă dovezi în sprijinul afirmațiilor, muncă deloc facilă și de durată. Firește că și sumele consistente de care a dispus au contribuit enorm la obținerea acestui drept. Interesant este că, deși implicat în tot acest angrenaj al rezidenței, el nu a evitat să își ajute concetățenii, iar amintirile acestora despre industriaș îl pun într-o lumină de mecena.
Malaxa nu a fost un inventator – de calibrul lui Tesla – talentul său a constat în aplicarea unor idei noi pentru prima data în România (apogeul fiind fabrica de țevi fără sudură), însă este modelul industriașului român, care s-a preocupat deopotrivă și de filantropie și de condițiile de muncă ale muncitorilor. Activitatea sa a lăsat ecouri în viața interbelică. Analitică și extrem de bine documentată, cartea lui von Kraus acoperă un gol în istoriografia românească, redând posterității atât drumul ascensiunii lui Malaxa, cât și anii exilului său din Statele Unite.
Mircea Preda