Pusă subt o sprânceană de braniște, la marginea șesului…”

Purtând hramul „Sfântului Nicolae”, Mănăstirea Râșca se înalță grațios într-o neatinsă frumusețe a Munților Carpați. Situată la o aruncătură de băț de Fălticeni, pe drumul ce-nșiruie de-o parte și alta mirificele așezăminte monahale din Bucovina, lăcașul de cult s-a dovedit a fi, încă de la ctitorire, un adevărat stâlp de credință și spiritualitate ortodoxă în această regiune încărcată de istorie. Biserica dintre zidurile falnice ale mănăstirii poartă „pecetea” fiului lui Ștefan cel Mare, domnitorul făcând ceea ce nimeni nu mai făcuse până la el. Pereții săi au fost pictați pe exterior, născându-se astfel una dintre „bijuteriile”  în culoare și piatră dintr-un meleag de basm, Nordul Moldovei

Pentru a sluji ca biserică domnească în vecinătatea târgului Baia, odinioară orașul cel mai înfloritor al Moldovei și capitala ei, domnitorul Bogdan I al Moldovei a zidit Mănăstirea Bogdănești. Sub „ciocanul nemilos al timpului”, pustiită de păgâni și distrusă din temelie, prin anul 1538, de către oștile lui Soliman Magnificul, mănăstirea nu a mai putut fi reconstruită. Se spune că, neguri grele, pogorâte de pe un alt tărâm, înghițiseră cu totul așezământul.

Revenit pe tronul Moldovei, la îndemnul mitropolitului Grigorie Roșca, domnitorul Petru Rareș a luat hotărârea să construiască în apropiere, pe un deal aflat dincolo de râul Râșca, o nouă mănăstire, unde să mute întreaga obște de la Bogdănești. După cum reiese dintr-o traducere târzie a pisaniei, domnitorul moldav i-a dat bani cronicarului Macarie (ajuns mai târziu episcop de Roman), să ctitorească o biserică nouă, în stilul obișnuit al epocii. Noul așezământ monahal a fost împodobit cu picturi în frescă, realizate de către grecul Stamatello Kontras și ucenicii lui. Pentru a putea fi folosită la nevoie ca cetate, au fost construite ziduri împrejmuitoare cu creneluri și turn. În anul lui 1542, Mănăstirea Râșca a fost sfințită, tot atunci fiind aduse și moaștele Sfântului Ierarh Nicolae.

Trei decenii mai târziu, după uciderea lui Ioan Vodă cel Cumplit, călugării trăitori în această mănăstire au fost nevoiți să fugă din calea turcilor, ascunzând clopotele într-un iaz din apropiere. Timp de 40 de ani sfântul lăcaș a rămas pustiu. Marele Vornic al Țării de Jos Costea Bacioc a readus aici călugări, contribuind și la restaurarea așezământului. Deasupra zidului de miazăzi se vede scris în slavonă: „Cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh s-a început acest pridvor și cu stăruință s-a zidit în numele Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, cu zidirea și cu ordinal domnului Costea Bacioc, mare vornic al Țării de Jos și cu principesa Candachia și s-a început a se zidi în zilele bine-credinciosului domnitor Io Constantin Moghilă voievod la anul 1611 iunie 7 zile și cu voia lui Dumnezeu s-a săvârșit în zilele bine-credinciosului domnitor Radu Mihnea Voievod, la anul 7126 (1618) luna septembrie 30, pentru aceasta rog să vestiți toate”. În partea stângă a pridvorului este înmormântată soția lui Alexandru Lăpușneanul, pe piatra căreia stă scris: „Bine-credinciosul și de Hristos iubitorul Io Alexandru Voievod Domnitorul Moldovei a înfrumusețat acest mormânt soției sale Doamna Anastasia Alexandru Lăpușneanu care a trecut la veșnicele lăcașuri și a fost îngropată aici la anul 7066 (1558) luna mai 2”.

Un alt ctitor important a fost egumenul Calistru Ene care, în 1750, a început construcția chiliilor. Ani buni mai târziu,  Isaia, starețul de la acea vreme, a continuat lucrările, ridicând cele două turnuri și acoperind biserica. A introdus totodată rânduielile de la Muntele Athos și a înființat o școală de cântăreți. O înfățișare a monahului se poate vedea pictată pe zidul exterior al pridvorului.

Preț de ceva timp, Mănăstirea Râșca, „pusă subt o sprânceană de braniște, la marginea șesului...” (Alexandru Vlahuță – „În munții Sucevei”), a fost folosită și drept închisoare pentru călugării vagabonzi, dar și pentru boierii care se răzvrăteau împotriva domnitorului. Însuși Mihail Kogălniceanu, din porunca lui Mihail Sturza, a fost închis aici, în 1844, pentru o perioadă de șase luni.

Din cauza unui incendiu devastator, izbucnit în anul 1921, acoperișul bisericii, veșmântăria, turnul din mijloc și casa de oaspeți au fost distruse, dar cu ajutorul credincioșilor sfântul lăcaș a fost refăcut, restaurarea încheindu-se pe vremea domniei Regelui Carol al II-lea.

În timpul Războiului de Independență, mulți călugări au mers pe front, ca infirmieri. Ceilalți slujitori ai Domnului au rămas să îngrijească de răniții adăpostiți în chiliile mănăstirii, în care a fost înființat un spital de campanie, astfel ca „toți în acele vremuri grele pentru țară, ca buni români, să-și facă datoria”, cum este scris pe o placă de pe clădirea bisericii.

Și azi, Mănăstirea Râșca strălucește ca o cruce vie, ce luminează satul născut, cândva… în jurul ei.

Adriana Cojocaru